Albumul Melodya (MEL 10 02231) consista in inregistrari live, anuntate ca pentru prima data pe disc (!), dintr-o serie de recitaluri in Marea Sala a Conservatorului din Moscova, cea mai timpurie din octombrie 1971 (Sonata in do minor, D.958). Alte trei recitaluri dateaza din 2-3 mai (Sonatele in Sol major, D.894 si in mi minor, D.566; 4 Landler, Momentele musicale, D. 780, 2 Ecossaises, 3 Impromptues, D. 899 etc.), respectiv octombrie 1978 (Sonatele in mi minor, D. 566, in fa min, D. 625 si in La major, D. 664), la care se adauga Sonata in Si major, D. 575, dintr-un recital din iunie 1979. Inregistrarile din recitalul de la 3 mai 1978 nu sunt insa inedite, au fost deja publicate de casa Brilliant Classics in 2004 (BC 92229/5), cu o licenta cumparata de la postul public de radio de la Moscova…
Mana si bucurie cereasca as numi acest set si nu va luati dupa cei care scriu pe YouTube si pe alte pagini, de pierdut timpul „socializand“ prin plasma ecranelor, stramband din nas ca tempii lui Richter ar fi „intolerabil“ de adormitori. Un comentator cu bun-simt atragea atentia intr-o asemenea discutie ca tempi sunt o chestiune de gust, atat la interpreti, cat si la cei ce asculta, cata vreme notatiile compozitorului nu sunt rastalmacite. Fie cum o fi, noul set Schubert musteste de bucuria lui Richter de a face muzica, de inspiratie, de poezie, de simplitate, armonie si virtuozitate lipsita de orice falsa emfaza. Calitatea inregistrarilor de concert este exceptionala, cu un public scufundat in tacere si entuziast in aplauze.
M-am intrebat ce gandea Sviatoslav Richter despre Schubert si, mai ales, despre Schubertul sau. O prima notatie in carnetele sale aminteste ca a cantat Fantezia Wanderer in 1939, in timpul anilor de studentie in clasa lui Neuhaus, cel care l-a invatat „sa obtina o sonoritate melodioasa, sonoritatea pe de-a-ntregul incantatoare, la care visam“. Fantezia a figurat in primul sau recital individual, in iulie 1942, cand dupa concert a fost acuzat de „«pesimism», crima suprema a acelui timp. «Cand cantati aceasta lucrare, mi s-a spus, nu-ti ramane decat sa te duci sa te arunci in raul Moscova»“.
Richter subliniaza adesea genialitatea compozitorului, amintind de Le Roi d’aulnes, pe care detesta sa il cante in transcriptia lui Liszt, fiindca „acompaniamentul original este deja dificil, pe cand versiunea lui Liszt este practic insurmontabila. Mi-a fost intotdeauna teama, chiar daca o scoteam la capat cu bine, si nu am luat riscul de prea multe ori. Sunt convins ca dificultatea tehnica, in asemenea masura, este nociva pentru sanatate“ (!). Iar Momentele muzicale si un Impromptu il lasau ganditor in 1980: „Lucrari geniale, chiar mai mult! Cum sa te inalti la un asemenea nivel??? Nu stiu, nu stiu…“.
In octombrie 1973, ascultandu-si propria inregistrare a Sonatei in do minor, pianistul nota: „Iata in sfarsit o inregistrare cu totul satisfacatoare (de la inceput pana la sfarsit). Poate numai tempo-ul din finalul sonatei este putin prea rapid?…“. Reusita i se parea si o inregistrare din 1974, cu rezerva ca „a doua miscare (a Sonatei in Si bemol, op. postum) ar fi putut sa fie mai bine“. Ascultand, intr-o seara de Craciun in 1976, Impromptu-ul in La bemol, Op. 142, nr. 2, Richter exclama: „Este, s-ar spune, singura mea inregistrare care nu ma indispune si cu care sunt in intregime de acord. Am, simplu spus, sentimentul ca exact asa trebuie cantat acest impromptu“. Pana acum, pe disc existau doar doua din versiunile sale, prima din 1952, de la Moscova, cea de-a doua de la Salzburg, in 1971. Pe noul set de discuri, exista o a treia, din mai 1978, asa ca va puteti delecta…
Sever cu el insusi in interpretarea lui Schubert, pianistul putea fi adesea extrem de aspru cu altii, cum o atesta cu o notatie despre un recital al lui Radu Lupu, in 1976, la Festivalul de la Tours, patronat chiar de Richter: „…totul este calculat, cantarit, nimic de neasteptat, fara surpriza. […] Asa s-au petrecut lucrurile cu Sonata in Sol major de Schubert – ireprosabila si ponderata. O asemenea interpretare nu va surprinde in nici un fel, totul e perfect la locul lui. Dar este ea, din aceasta cauza, cu adevarat interesanta? O, nu! Este lipsita de orice frematare, iar publicul (eu, in orice caz) ramane rece“.
Tot la Grange de Meslay, Maurizio Pollini il dezamagea si el: „Debutul Sonatei in la minor a fost splendid si atat de penetrant ca ma pregateam pentru un festin muzical. Dar, de la a doua miscare…; Pollini canta lucrarile lui Schubert ca si cum ar fi fost scrise de Prokofiev sau de un alt compozitor al secolului XX“. Iar despre Paul Hamburger, acompaniatorul sopranei Elizabeth Söderström intr-un program Schubert, scria: „Ar face mai bine sa se duca sa vanda carnati sau hamburgeri pe strada. Am plecat perplex la pauza…“.
Sunt multe alte notatii ale carnetelor lui Richter ce merita citite. Ce-ar mai fi de spus? Poate ca sonata lui preferata de Schubert a fost si a ramas pana la batranete, cea in Sol major, D.894, a carei prima miscare, Molto moderato e cantabile, este pentru Richter un adevarat periplu, intr-un pas incredibil de lent, ce ii face pe unii sa strige… Pe unii doar, si o puteti asculta sau reasculta in toata spledoarea ei pe setul de discuri Melodya…
Galerie foto
