Cele 24 de piese scurte, adica un text de maximum zece pagini, cu maximum cinci personaje, cum zicea regulamentul, scrise de tineri din intreaga tara, mi-au transferat o extraordinara senzatie de bine. Demontand ideea ca liceenii de azi nu au prea multe afinitati spirituale, ca prefera alte modalitati de socializare, din categoria Facebook si cluburi, concursul sucevean mi-a aratat cu argumente palpabile ca teatrul in forma sa dramaturgica are fani printre tineri, ca se bucura de atentie. Desi nu se mai publica precum in urma cu cativa ani, din ratiuni de criza financiara si contractare a pietei autohtone de carte, iar teatrele nu se prea inghesuie la usa pieselor contemporane, faptul ca in competitia suceveana s-au adunat atatea lucrari scrise special pentru scena mi-a demonstrat ca literatura dramatica de la noi are viitor. Ingeniozitatea ideii trebuie salutata, Matei Visniec insusi a facut parte din juriu, iar competitia a fost un gest de incurajare, de apropiere de teatru.
Transformarile semnificative pe care teatrul le-a inregistrat in ultima jumatate de secol au afectat si suportul literar al acestei arte. Afirmarea fara precedent a regizorului ca element principal al creatiei teatrale a mutat centrul de greutate dinspre dramaturg, care a reprezentat sute de ani kilometrul zero al artei teatrale, inspre regizor. Care accede la statutul de co-autor al textului de spectacol, acest produs din ce in ce mai frecvent foarte diferit de piesa de teatru. Compus pentru un proiect anume, el devine mai degraba material de lucru scenic decat literatura de publicat si de citit. Ca produs al actului teatral, textul de teatru se transforma dintr-o forma a literaturii intr-o forma preponderent scenica, suportul unei versiuni precise, care, foarte probabil, nu va mai sta la baza altei montari. Accentuand celebra efemeritate a acestei forme de cultura vie. De regula, textul de spectacol este realizat de regizor insusi, sprijinit de un dramaturg al spectacolului, in intelesul german al termenului, de expert insarcinat cu componenta literara a productiei, adica de un teatrolog, scriitor ori traducator al carui travaliu se concentreaza pe nevoile artistice precise ale regizorului, pe ideea lui de spectacol. Colaj, amestec al mai multor traduceri, noi traduceri care aduc limbajul la uzantele zilei, comprimari, combinari, rescrieri sunt cateva dintre modalitatile la care apeleaza aceasta echipa pentru a produce suportul de vorbe al viitorului spectacol. Mult mai putin intins ca altadata, textul de scena lasa din ce in ce mai mult loc altor mijloace de expresie precum corporalitatea, coregrafia, muzica, multimedia, transformand si actorul, facandu-l mai degraba performer decat interpret al unui text rostit.
Subiecte din viata de zi cu zi
Revenind la concursul de care ziceam, a fost reconfortant sa citesc textele acestor tineri care au demonstrat ca, in afara de computer si iesitul cu amicii, se pricep si sa puna pe hartie o piesa scurta de teatru. Eram si foarte curioasa sa vad lumea inconjuratoare, cea mare si cea mica, prin ochii unor elevi de colegiu de clasele IX-XII, prin lucrari inca nepublicate, nepremiate, nejucate. Au fost comedii, farse, un monolog, dar cele mai multe erau tragi-comedii, registrul fiind impus de bibliografia sugerata de Matei Visniec (Eugen Ionescu, Rinocerii; Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot; Friedrich Dürrenmatt, Biederman si incendiatorii, Marin Sorescu, Iona; Luigi Pirandello, Sase personaje in cautarea unui autor; Alina Nelega, Amalia respira adanc; Vlad Zografi, Petru sau petele din soare). Am descoperit in textele junilor concurenti ce anume ii preocupa, ce ii doare, ce ii framanta la varsta cea mai dificila a vietii lor, adolescenta, tranzitia furtunoasa, dura, adesea prematura de la copilarie la maturitate. Subiectele le-au gasit in intamplarile, bucuriile, tristetile, frustrarile cu care se confrunta cotidian: singuratatea, iubirile neimpartasite, dezamagirile, problemele sociale, tradarile in prietenie si amor, confuzia valorilor etc. In mic, lucrarile lor refac mozaicat realitatea sociala in care trebuie sa navigam fara sa ne pierdem reperele. La unii, nu putini, stilul e usor naiv, dar ii reprezinta, vine din rezervele de inocenta inca nepierduta complet, poate chiar nestiuta. Altii scriu cu exces de pretiozitate, cu fluxuri de neologisme, dintr-un teribilism specific varstei, simpatic, pentru ca e autentic, nu e cautat, nu e trucat. Unii, putini, au scapat, of!, si mici greseli de ortografie! Lista includea si fete, si baieti. Multe au aer de jurnal, utilizeaza scrisul ca forma catharctica, dar zugravesc si multe adevaruri de maturitate, au prospetime. La unii, pesimismul e radical, idealizat, suferinta e starea definitorie. Ca-n adolescenta!
Trebuie sa pierdem ceva al Paulei Ghintuiala s-a individualizat printr-un set de calitati convingatoare. Autoarea a dovedit capacitatea de-a crea o situatie dramatica puternica, verosimila, coerenta. Dezvaluita pe parcurs, cu o gradare care arata potential imaginativ, etaleaza treptat parcursul epic, prin replici bine scrise. Personajele au biografii clare, sunt personalitati complexe puse in fata unor intamplari dure de viata, pe care le gestioneaza emotional. Didascaliile detaliate probeaza puterea autoarei de a vizualiza, de a scrie vazand cu ochii mintii spectacolul pe scandura, indicatiile fiind utile pentru regizor si actori. Trebuie sa pierdem ceva de Paula Ghintuiala a avut deja o lectura publica si urmeaza sa fie publicat in paginile revistei „Bucovina literara“.