Zorro chiar am reusit a ma convinge o vreme ca sint, pe baza unor ochelari decupati cu foarfeca dintr-o haina oarecare din sifonier. Dar nu m-a tinut decit pina a descoperit mama materia prima pentru ochelarii lui Zorro: una dintre fustele ei.
Winnetou nici n-am indraznit sa ma visez vreodata. Il iubeam prea mult. Ce mai, il adoram – Dumnezeul meu, Winnetou! Am plins o dupa-amiaza intreaga la moartea lui. N-am fost om juma’ de an. Nu-i vorba, l-am mai intilnit ca personaj si in alta carte, Old Surehand, dar pentru mine deja murise pe bune la sfirsitul celui de-al cincilea volum din romanul care-i purta numele. Restul a fost fictiune. Sa-i fie sufletul linistit in vesnicele plaiuri ale vinatoarei. Am zis!
Dar toate acestea sint visuri normale de copil zabauc care citeste carti pentru copii. Ce n-am sa inteleg in schimb e cum de mi-a placut mie Epopeea lui Ghilgames. Cert e ca, dupa ce am terminat-o, am ramas fascinat de incercarea lui de a ramine nemuritor. Mai ales de proba suprema pe care trebuia sa o treaca pentru asta: sa nu mai adoarma niciodata. Si, spre deosebire de povestile cu care eram obisnuit, eroul meu da gres: adoarme. Iar zeul lui nu mai poate de bucurie si de dispret: „Iata-l pe omul cel tare care cauta nemurirea. Somnul, ca un vint puternic, a navalit asupra lui”. Noaptea, fara sa stie parintii mei, ma straduiam din rasputeri sa-l razbun pe Ghilgames. Ma bagam in pat si ma luptam cu somnul pina cind, inspre dimineata, cadeam butuc. Ai mei chiar ma considerau un lenes pe vremea aceea, dar habar n-aveau ca dormeam doar cite doua-trei ore pe zi. Putin mi-a lipsit sa fiu nemuritor!
Am crescut si m-am deprins cu deliciul de nepretuit al somnului. De vreo citeva saptamini insa – ironia sortii – nu ca nu vreau, nu mai pot sa dorm. Ma trezesc noaptea, ma uit cite un ceas la bec si apoi scriu povesti. Am zis!