– Fragment –
5 februarie
Dupa un sfat dintr-un film american, mi-am propus sa imi fac mici cadouri, pentru a ma reinvata sa-mi placa viata. Astazi, spre exemplu, cadoul consta in a scrie ce vreau eu in acest jurnal (adica despre chiar aceste cadouri).
Altfel, cu cateva momente inainte de a ma aseza la masa, am simtit ridicandu-se in mine aceeasi greata. Am scris prea mult pe teme autocomandate, incat am ajuns la blocaj si la revolta in fata celui mai neinsemnat text. Ieri, de pilda, am avut o reactie violenta de refuz in fata unui banal referat de licenta.
Asta vara, dupa ce m-am intors din Spania, am inceput (fara succes vizibil) tratamentul. Ar trebui sa-mi ofer ceva placut (un gand, o stare, un obiect) in fiecare zi, pentru ca timpul sa inceteze sa fie un desert cenusiu. Visele sunt cele mai puternice arome, ele imi vitalizeaza cel putin cateva ore, daca nu intreaga zi. Nu mai stiu sa ma plimb, nu mai stiu sa astept nemiscat, nu mai stiu sa citesc si nici sa scriu in asa fel incat mintea odihnita sa inceapa sa infloreasca. Am impresia ca am rupt un arc al concentrarii, probabil in perioada scrierii tezei, si de atunci nu mai reusesc sa gasesc spontaneitatea.
Aceasta e si cauza pentru care, de un an si jumatate, fug periodic la Sibiu, la parintii mei, sa ma joc zile intregi, de-a dreptul mecanic, pe calculator. La inceput, am crezut ca e doar fascinatia lucrurilor noi (si acasa am avut jocuri inregistrate, pana le-am sters deliberat pe toate). Apoi ca e vorba de jocul in sine, Heroes of Might and Magic, care ma face sa retraiesc bucuria feerica a jocurilor singuratice din copilarie, cu soldatei, castele, corabii si orase pe care le construiam din cuburi, arhiplasturi, perne, cutii, combinouri.
Trebuie sa-mi redomesticesc propria casa, pentru ca o imbiere de intimitate sau placere sa sclipeasca in miezul fiecarei zile, ca sa simt cum un sambure de viata pulseaza in camera, la lumina de scoica a veiozei, intre plapumile somnului. Ruxandra, din pacate, nu ma poate ajuta, singur trebuie sa gasesc puterea de a iesi din aceasta groapa de energie, in care nici nu stiu daca orele nenumarate petrecute seara la televizor sunt o forma de a uita de mine sau o incercare ratata de a iesi in afara desertului, incercare ce imi epuizeaza definitiv bruma de energie, oricum prea putina pentru un breaking through.
Sa nu fac nimic! Cred ca aceasta e solutia cea mai radicala: sa nu imi propun nimic, sa nu imi impun nimic, nici macar sa ma salvez din pustietatea plata a creierului in care singur si iresponsabil m-am impins. Am citit ca Virginia Wolf era deprimata dupa terminarea fiecarui roman, ca era covarsita de angoasa ca nicicand nu va mai putea scrie un altul. Trebuie sa constat ca eu unul sunt nesimtit ca un bloc de piatra pe sub pielea fetei: spaima de a nu mai fi scris proza ma viziteaza rece, nimic romantic sau zbuciumat. Dorinta mea secreta pare a fi mai degraba aceea de a nu mai scrie nimic niciodata, iar criza imi vine din incapacitatea de a o asuma, din teama dejustificarii existentiale. Desi cunosc foarte bine acest paradox: cu cat ma agat de un gand (cel de a scrie), cu atat il indepartez mai mult. Si nu mai am curajul de a aplica vechea solutie, aceea de a renunta mental la tot (termenul ultim al rationamentului constrictiv era cel de a renunta la propria viata, desigur, nu prin sinucidere, ci prin cedarea responsabilitatii fata de mine).
7 februarie
Din cauza panzelor de lamai in floare ale asternutului, soarele care intra pe fereastra e de aur topit. Dar nu mai sunt melancolic, ca-n alte dati. Mi-am transformat viata intr-o chilie de asceza, in care nu ma mai bucur de nimic. Din pacate, asceza nu e religioasa, ci intelectuala, incat acedia neagra in care ma aflu nu este rascumparata de nici o asteptare. Am iesit sa ma plimb, acum doua ore, si aerul luminos de (falsa) primavara mi-a strecurat in sange veninul trairilor nostalgice. Nu mai pot vibra la nimic, am pierdut spontaneitatea gesturilor. Mi-am redus viata la cateva acte – atunci cand nu sunt chemat la slujba, tot ce stiu face este sa citesc in gol, sa ma asez de pomana la masa de scris, sa ma uit la televizor si eventual sa ascult muzica. Si toate acestea sunt atat de pline de rutina acum, incat imi apasa sufletul sub dune de cenusa. Degeaba imi fac mici cadouri, daca nu stiu a ma bucura de ele.
Cum sa explic ce mi se intampla? Chiar acum, desi mi-am promis ca acest jurnal sa fie spatiul libertatii in care sa-mi urmez tamaduitor palpairile de spontaneitate, faptul insusi de a-mi fi propus sa reiau jurnalul l-a transformat intr-o rutina. M-am asezat la birou si deja senzatia de vioiciune s-a impotmolit, am pierdut firul viu din care beau inspiratia si insasi pofta de viata. Si pe urma ma mir ca o placa tombala sta peste mine, ca ma aflu scufundat intr-o avalansa de nisip a carei crusta de la suprafata mi-e tot mai greu sa o sparg, crusta ce e insasi moartea sufletului meu.
Daca ma intrerup sa meditez la ceea ce vreau sa scriu, inseamna ca am ratat si acest jurnal. Mi-e sufletul nesimtit precum cerul albastru al unei dupa-amiezi inalte de primavara timpurie. Subteranele tineretii nu imi mai trimit fiori mangaietori de angoasa, farmecul dulce-acrisor al ratacirilor in tenebre s-a spulberat. Dar nu am cucerit nici energia urcarii in lumina, nu ma pot intoarce catre exercitiile de meditatie care sa ma deschida spre transcendent, asa cum visam si speram mai demult. Oare nu cei ca mine sunt cei calduti, scuipati de pe limba intregului univers? Am reusit sa ma sinucid, fir-ar al naibii, automatizandu-mi toate simtirile prin dorinta de munca si de concentrare. Am ceea ce mi-am faurit: banchiza polara a gandirii teoretice, a mortii viselor si placerii, a incapacitatii de a mai atinge jarul mocnit din mine, astfel incat si aceste pagini sunt niste plamani scuipati cu efortul ultimei suflari, pe care nu vreau sa o inchei, de care ma agat inecandu-ma, cu teama ca, daca ma ridic de pe acest scaun, golul in care sunt naclait va deveni si mai solid imprejurul meu.
CARTEA
In Acedia, Corin Braga continua neobisnuitul sau proiect (auto)fictional inceput in 1999 cu Oniria. Juxtapunand eseul cu proza si fictiunea cu amintirea, Acedia reflecta cautarea unei treceri „dincolo“. Visul real sau „programat“, nocturn sau trait cu ochii deschisi, printre fiinte apropiate sau imaginate, functioneaza ca un liant narativ in cadrul unuia dintre cele mai interesante experimente literare ale ultimelor decenii. Stari de langoare si paralizie a gandului, spaime, ruinele jucariilor mentale, frica amestecata cu placere, peisaje intunecate si moi, deprimare lenta, labirinturi, coridoare laturalnice. In acest spatiu al imbinarilor subtile de real si fantastic, cititorul se lasa usor prins in mrejele visarii.
„Scriu dimineata, cand degete de lumina mangaie diafan peretii camerei, prelingandu-se pe fetele mobilelor catre pat, trezit brusc, fara motiv sau de un vis pe care nu vreau sa-l uit. Singura capcana in stare sa prinda visele este trezirea. Paginile acestui caiet sunt un dreamcatcher.“ (Corin Braga)
AUTORUL
Corin Braga este decanul Facultatii de Litere, directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca si director al „Caietelor Echinox“. Doctor in litere (Cluj, 1997) si in filosofie (Lyon, 2008). Membru al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din Romania, al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Asociatiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, al PEN Club Romania si membru corespondent al Academiei de Stiinte din Buenos Aires, Argentina. A publicat volumele: Nichita Stanescu. Orizontul imaginar (1993, 2003, 2013); Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1998, 2013); 10 studii de arhetipologie (1999, 2007); Le Paradis interdit au Moyen Âge. La quête manquée de l’Éden oriental (2004); La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Âge – 2 (2006); Du paradis perdu a l’antiutopie aux XVI-XVIII e siècles (2010); Les antiutopies classiques (2012). A publicat, de asemenea, romanele Claustrofobul (1992, 2011) si Hidra (1996, 2011) din ciclul Noctambulii, precum si Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999, 2010). De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut: De la arhetip la anarhetip (2006); Concepte si metode in cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma (coord., 2007); Psihobiografii (2011); Luiza Textoris (2012).