Nu cred ca am un foarte mare merit pentru chestiunile scrise mai sus. Mai curand, meritul este al parintilor, care m-au lasat sa deschid ochii pe lume intr-o casa unde in fiecare camera era macar o biblioteca. Am invatat sa citesc. Si, cand spun asta, spun ca am invatat cum sa citesc. Nu caut niciodata raspunsuri in carti, ci-mi place sa descopar mereu intrebari. Am o colectie consistenta de dileme, de care sunt mandru. Teoretic, asta ma face un individ viu. Asta si altele, care chiar nu stiu daca sunt defecte sau calitati, desi inclin sa imbratisez prima varianta.
Sunt un bulimic depresiv, care se supara pe iepurii din palaria lui ca nu rad la strambaturile sale, iar ceilalti vad in asta un spectacol de circ. Si cam au dreptate. Sunt un alintat al sortii, fiindca numai unul ca mine are sansa de a se gandi la toate lucrurile astea. Ma atasez mai intai de oameni si, dupa aceea, de proiecte.
Imi place munca, dar aia facuta cu suflet si detest heirupismul, asa cum pe timpuri uram imaginile cu galerii pline cu soldati de pe stadioane. Ma face profund ursuz zapada nefestelita; caut mereu sa fac cazemate, cu un foarte mare zel. Cred ca un stramos de-al meu a dezertat totusi, la un moment dat, din functia de sef de santier la Zidul lui Hadrian.
Sunt un mare puturos, ii ador neconditionat pe lenesii eficienti printre care imi place sa ma enumar. Asta nu-nseamna ca ma iubesc. Prea tare. Lucrez cat vreau pentru douazeci si cinci de zile din treizeci, chiar daca sunt mereu „la birou“.
Visez tot timpul colorat, chiar si atunci cand imi amintesc de un film alb-negru, probabil si pentru ca am un foarte dezvoltat „ochi de soacra“, mereu cautand nuante, mereu avid sa rastoarne lucrurile pe toate fetele, pana cand o gaseste pe cea potrivita. Sunt un om complicat, care vrea mereu sa-si simplifice existenta, dar care nu reuseste niciodata treaba asta.
Sunt un capos innascut, dar imi strang repede argumentele in rucsac, atunci cand cel cu care discut emite unele mai solide. Nu-mi pare rau niciodata de greselile pe care le fac onest. Poti fi simpatic sau detestabil in momentele cand te legitimezi ca tampit. Cred cu tarie ca detestabili sunt cei care nu lasa spre risipire nici un milimetru cub de orgoliu si cei care nu stiu sa spuna niciodata: „Am gresit!“.
***
Am scris randurile de mai sus aproape dintr-o suflare, fiindca am vrut sa fac o „spovedanie“ publica. Nu cred ca am scris aproape nimic inedit acolo, pentru ca zbaterile noastre au, de cele mai multe ori, numitori comuni. Le traim dupa cum am fost educati si le intelegem dupa cum am invatat viata fiecare dintre noi. Cred ca pe toti cei ce ne pretindem inteligenti trebuie sa ne macine indoielile. Sa nu fim o armata de bipezi care gandesc si care se exprima la fel, care sunt dominati de idei fixe si de certitudini.
Cu tristete, am primit, la inceputul acestei saptamani, confirmarea ca exista pe lumea asta si oameni cu care nu am cum sa rezonez in nici un fel. Sunt opusul a ceea ce ma face sa iubesc viata. O armata de credinciosi practicanti a sarit ca muscata de partile moi, atunci cand imaginea Patriarhului ce sfintea cu un trafalet noul sediu al Trinitas TV a generat o sumedenie de glume – majoritatea, foarte bune. In loc sa trateze cu umor si cu relaxare problema, reactiile lor au semanat, mai curand, cu cele ale fundamentalistilor islamici. Am cativa amici si prieteni care au fost pusi la zidul infamiei de acesti oameni cu raspunsuri definitive. In fundal, auzeam ratatata-ul mitralierelor. Cu oamenii ce-si reduc orizontul la un singur punct de vedere nu prea ai cum sa discuti, fie ca temele sunt religia, politica sau literatura. Majoritatea lor nu viseaza niciodata colorat. Unii cred ca nici nu au visat vreodata.