Probabil ca nici scriitorul englez nu avea alte asteptari, decat cele oferite de publicarea in foileton si incasarea unor sume consistente ca drepturi de autor. Sigur ca epoca victoriana, cu toate nedreptatile si ipocriziile ei, cu dezvoltarea industriala accelerata, genera oamenilor vremii iluzia ca orice este posibil. Iar daca Jules Verne lansase ideea ca pamantenii pot ajunge pe alte planete, de ce n-ar fi fost valabila si reciproca? Nenumarate mituri atesta credinta ca zeii ne viziteaza, si nu toti cu intentii pasnice…
A sublinia recurenta motivului apocaliptic, prezent in toate culturile, prelucrat de Wells e redundant. Punctarea mai cunoscutelor puneri in scena ale operei nu-i necesara, fiind un loc destul de comun al bibliografiei postmoderne. Succesul de public pe care versiunile teatrale si cinematografice l-au obtinut da insa de gandit asupra naturii umane. Oare ce frica anume zace in adancurile noastre, asteptand doar scanteia necesara pentru a intra in emergenta? Iata o intrebare careia s-au straduit, de vreo cinci milenii incoace, atatia poeti sa-i raspunda…
Jeff Wayne era un muzician specializat in piese pentru reclame, filme de umplutura la televiziune, chestii minore. Pasiunea pentru romanul lui Wells a capatat-o de la tatal sau, actor cu activitati in Anglia si SUA, caruia nu-i trecuse pe la ureche degeaba nebunia indusa de Orson Welles, cu scenarizarea ce speriase jumatate dintre americani. Cand, intre mai 1976 si iulie 1977, Wayne a realizat o versiune muzicala dupa armaghedonul wellsian, cu rockeri prestigiosi la acea data, precum Phil Lynott, David Essex, Justin Hayward, Chris Thompson sau Julie Covington, carora li s-a alaturat binecunoscutul actor Richard Burton, cine isi imagina ca inregistrarea va obtine un asemenea succes incat nici pana azi nu i s-au stins valvataile? Nu-i de mirare ca, strivit parca de propria faima, pe buna dreptate castigata, Jeff Wayne a reusit sa-si adauge biografiei de compozitor (e si tenisman!) doar titluri anemice, indiferent ca le-a scris pentru emisiuni TV comerciale sau proiecte artistic onorabile. Incercarea de-a face un musical din viata, dragostea si moartea lui Spartacus, gladiatorul care agita periodic imaginatia vesticilor, cu distributie de mare clasa (Hopkins, Zeta-Jones, Marillion) nu s-a ridicat la nivelul precedentei epopei. De inteles optiunea lui Wayne, care si-a diversificat „produsul“ pentru jocurile de consola sau computer, cu sustinere in grafica 3D animata.
Perspectivele oferite de sintetizatoare, computere, desen tridimensional, holograme si tot arsenalul mijloacelor interactive de creatie, folosite chiar si in domeniul asa-zis al artei de „elita“ (spre a o deosebi de arta comerciala, pesemne de duzina), n-au scapat unui om activ, conectat la lumea contemporana mai mult decat ar lasa de crezut subiectele opere(te)lor sale. De mentionat ca discul original, publicat in 1978, a fost printre primele inregistrate pe 48 de canale, iar pentru SACD a fost pregatita o versiune surround impecabila. Nici remixul n-a fost neglijat, unii ascultatori fiind mai incantati de ritmurile techno decat de rockareala traditional(ist)a. In 2005, alta versiune a fost filmata pe scena, distribuita pe DVD si concertata pe trei continente.
2012 aduce The New Generation, spectacol complex de sunet, lumini, efecte pirotehnice, proiectii 3D, surround complex. Intre componenti, Liam Neeson (intr-o prestatie holografica!), Ray Wilson, Jason Donovan etc. Spectacolul sell-out din sala O2, Londra, e difuzat pe blu-ray (Universal, 2013) si cred ca va deschide formatul denumit 4k. E predestinat pentru asa ceva!
Nu pot incheia fara sa-l numesc pe chitaristul Chris Spedding, prezent din 1977 alaturi de Jeff Wayne. Un rocker putin (re)cunoscut, dar bun.