Spectacolul umbla deja de saptamani bune prin tara facand furori printre spectatorii care, unii, vin pentru Marin Preda, autor al carui Morometii a inspirit intregul proiect, altii, pentru Catalin Stefanescu, realizatorul emisiunii de televiziune „Garantat 100%“, care a scris scenariul, altii pentru Alexandru Dabija, hiperactiv, dar intr-o forma artistica foarte buna, iar cei mai multi, hai s-o zicem!, pentru cei doi interpreti – Marcel Iures si George Mihaita. Indiferent insa ce anume i-a atras in salile de spectacol, privitorii pleaca superincantati dupa mai bine de o ora de metafizica si teatru de cel mai inalt nivel si cel mai rafinat stil.
Morometiilui Preda sunt, de fapt, doar pretextul unui text de scena ai carui protagonisti devin Ilie Moromete si Cocosila, vedetele talk show-ului format rural din curtea lui Iocan. Extrasi din volumele prozatorului, aduc cu sine ceva din spiritul discutiilor purtate de oameni simpli, nescoliti, dar intelepti, pe teme grave, gen politica, felul de-a fi al romanilor, colonii, rostul invataturii, razboi, bataia aplicata nevestei si cate si mai cate. Scenariul lui Catalin Stefanescu, comisionat de Teatrul Act si Alexandru Dabija, e scris inteligent, are calitati literare certe, substanta dramaturgica, replica buna, iar regizorul si cei doi actori l-au impanat si cu teatralitatea necesara. Pai… despre ce vorbim noi aici, domnule? e un dialog condus cu abilitate stilistica, fluent, selectand din firul epic al romanului de pornire cateva, putine, personaje si intamplari transfigurate in aceasta noua structura plasabila intre naratiune si dramaticitate. Tandemul Ilie Moromete/Cocosila face storytelling neaos, printr-o maieutica de subtilitate, iar relatarea lor dialogata are intorsaturi surprinzatoare, lovituri de teatru care te tin atent la tot ce se petrece. Spectacolul e o sueta de substanta purtata intr-un loc si un timp nedefinite clar de la inceput. Din amplificatoare se aude, via radio, vocea lui Catalin Stefanescu prezentand un soi de buletin de stiri. Eterul e invocat repetat prin sunetele specifice cautarii posturilor pe frecventa proprie, interferente de sunete lumesti si nelumesti care te fac sa te gandesti daca cei doi sunt Aici sau… Dincolo? Mai degraba Dincolo, orice o fi insemnand aceasta delimitare, caci un gard vechi, din cateva leaturi, amplasat intr-o parte, separa prin sugestie doua perimetre. Dar lucrurile se clarifica atunci cand, apropiindu-se prea tare de uluci si de cufarul de zestre, ies la iveala, printr-un efect de ecleraj, puzderie de luminite verzui, sufletele celor care au contat in viata lui Moromete. Ce te mai face sa crezi ca sunt pe lumea „ailalta“? „Avem vreme“, zice unul dintre ei, doar e eternitate! O tigaie cu fasole, doua cani cu prosop innodat la toarta, ca pomana, si cateva lumanari limpezesc lucrurile. Si-apoi, argument suprem: Dabija studiaza moartea cu mijloacele artisticului inca din Absolut!, Capra cu trei iezi. Studiu gastronomic si O… lada.
Umor si rationalitate cinica
Cum se vad lucrurile din partea „cealalta“? Odata petrecute, cu umor, dar si cu o rationalitate cinica. Cu un discernamant specific taranului roman, acela autentic, aproape pe cale de disparitie din ruralitatea prezentului. Taranul destept, dar nedus la scoala, acela pentru care valorile traditionale transmise din generatie in generatie sunt mai de pret decat orice patalama, sunt sfinte. Exista in acest spectacol cateva scene antologice. Senzationala e aceea in care Ilie/Marcel Iures scoate din lada de zestre agoniseala propriei familii: cateva portrete dintr-acelea ce s-asaza la monumentele funerare, ovale, cu chipul in sepia al subiectului de odihna vesnica. Suparat pe-ai lui, pe copiii care i-au tradat asteptarile, se socoteste cu ei postum, suduind, calcand in picioare si distrugand semnele identitatii lor. Cocosila/George Mihaita si Ilie preiau spre final cele cateva replici ale Catincai, Paraschiv, Nila, Tita, Ilinca, Niculae, precizand numele personajelor evocate, reinviind prin jucare oameni si intamplari trecute.
George Mihaita e un maestru al jocului mimicii, al carei control actoricesc face minuni si de aceasta data. Ochii mijiti, o spranceana ridicata la jumatate ori la maxim, asortata cu miscarea unui colt al gurii, zambetul larg, un ras scurt ori coborarea colturilor gurii, incruntarea ori descretirea fruntii creeaza stare dupa stare, transmitand spre sala firele nevazute, trainice prin care conecteaza publicul la scena. In cateva secunde, actorul traverseaza o intreaga suita de „fete“. Se adauga postura, cand asezat, cand cu mainile incrucisate, rostirea textului, frazarea lui intr-un tempo calm, la ralenti, sublinierea prin accent a cutarui ori cutarui lucru. Marcel Iures joaca stapanit, in acelasi tip de dinamica teatrala, intensificand prin accentele interiorizarii ceea ce trimite inspre public. O privire electrizanta, un facies stapanit perfect, in acord intim cu semnificatia vorbelor rostite, vocea cu timbru abraziv, gestica larga, miscarile mici, dar expresive portretizeaza un Moromete patrunzator, incercand sa priceapa noul mers al lucrurilor. In lumea veche, dar si in cea noua. In lumea de dincolo si de dincoace de gardul de lemn, cam pe unde era salcamul. Ca doar istoria se repeta mereu. Si „o luam de la cap“, cum zic cei doi!