Da, este o poezie a corporatiilor, un dictionar al simbolurilor, o dezvrajire a codurilor care stau la baza functionarii unui palier socioprofesional ce inghite din ce in ce mai multi dintre tinerii 30+. Ce mi se pare insa esential la poezia din franceza un avantaj este fetisizarea excesului, pentru ca aceasta poezie nu-si propune disecarea, exploatarea luciditatii, ci tocmai o scufundare in jungla acestor simboluri. Oricat as cauta un echivalent in poezie, numele care-mi vin in minte sunt ale unor pictori sau prozatori. M. Dutescu da dovada de aceeasi voluptate a balacirii intr-o jungla de coduri ale noii lumi pe care o gasim la Houellebecq, toute proportion gardée. Alienarea individului in aceasta lume, singuratatea sa in mijlocul polimerilor corporatisti, pranzurile raw-vegan, chit-chat-ul de pana la si dupa check-in, munca lipsita de discernamant, neasumarea vietii ca atare, desprinderea de ea, rapida alunecare in depresie, toate astea le vad si la Bret Easton Ellis (cu unica diferenta – majora – ca scriitorul american, desi observa toate astea cu acuitate, se arunca cu o bucurie nevrotica in acest univers). Ca atitudine – rezistenta in fata unei noi societati care inghite halci intregi dintr-una veche, esentialmente rurala – l-as asocia mai curand modernismului american, figurativ, din pictura asa-zis realista de secol XX, de tipul Wyeth-Hopper, inclinand spre cel de-al doilea, care urmeaza doua directii: viata de birou, unde exploateaza tensiunile, inclusiv sexuale, apoi viata americana de zi cu zi (noapte cu noapte), unde greutatea cade pe singuratatea individului. Am pe peretele sufrageriei o reproducere a Plasatoarei lui Hopper, o silueta feminina care sta in spatele perdelelor unui cinematograf, in timpul proiectiei. E un tablou de o tristete inegalabila. As delimita atitudinea aceasta de entuziasmul constructivismului si al futurismului in fata tehnologiei: lasand la o parte ca tot avantul lor s-a transformat fie in comunism, fie in fascism, lumea lui Dutescu este una postistorica, aproape post-apocaliptica, unde rezultatul relatiei cu obiectele si cu fetisurile corporate este unul aproape pornografic.
Ce face Dutescu in acest volum: intai creeaza lumea codurilor (Matrix?), un esafodaj care-i permite sa-si afiseze eruditia in domeniu si sa elimine orice urma de poezie din poezie. E interesant ca pastreaza in spatele polimerilor o constiinta care observa si cateodata judeca, si cred ca e esential pentru cel care vrea sa intre in lumea asta sa fi citit Si toata bucuria acelor ani tristi tocmai pentru a intelege ca de aici nu lipseste un anumit lirism tinut in frau. Simpla constientizare a unei sensibilitati pe care ai vazut-o construindu-se sub ochii tai in primul volum aduce cu sine o infuzie de lirism in butaforia corporatista. Se petrec pe fundal drame si dramolete (intruziuni de umanitate) cum ar fi concedierea bonei care doarme langa copil, surprinsa de camerele instalate de parinti, managerul Corneliu („domnul Corneliu“), care duce cateilor de acasa oase de la un restaurant din Viena etc.
Urmatorul ciclu, Nisipurile de aur 2010, readuce la suprafata pregnanta acelui Eu din volumul anterior, miscarea fiind acum inversa – din doua puncte de vedere: acolo aveam o progresie spre superficiu (de la copilul care este tot afectivitate si sensibilitate, la maturul tanar care intra in aceasta lume de coduri-polimer, iar motorul poetic era generat de moartea tatalui, o figura de o importanta coplesitoare in poezia lui M. Dutescu), aici drumul este in sens opus, vocea se redescopera, isi regaseste timbrul prin analizarea si exploatarea singuratatii de cuplu, prin exploatarea tandretii triste in fata fetitei nou-nascute, dar si prin folosirea unei drame exterioare (incidentul mortii bebelusilor de la Maternitatea Giulesti). Aici, fondul melancolic e mascat prin utilizarea rimei, prin asumarea unei masti ludice.
Spre deosebire de Nisipurile…, Octombrie implica o adancire si o internalizare a conflictului, tonul devine mult mai grav, pe alocuri capata un jucat aspect eseistic. Ceea ce mai trezeste afectivitate in acest cuplu este sentimentul de vinovatie, o autostimulare cinica, un fel de hei-rup sentimental: „ultima oara cand a vrut sa o stranga in brate/ a fost din pricina unui val de caldura sau de vinovatie sau mila, sau/ toate deodata// intr-o noapte, ea dormea langa el, si el nu s-a indurat s-o trezeasca/ singur, cu ochii proptiti in tavan, intr-o dispozitie asadar/ mai delicata ca un fluture sechestrat in iatacul printesei/ si-a amintit cum obisnuia s-o jigneasca foarte violent/ in urma cu 2 sau 3 ani// erau zile cand ii reprosa ca nu castiga destul/ ca banii, adica, pe care ea ii aduce in casa/ sunt jignitor de putini“.
Volumul se incheie cu un poem care rade tot, arde, parjoleste. E o declaratie de renuntare, cred, nimic nu mai poate creste dupa ce ai presarat sare, nu-i asa? Nu vreau sa citez din el, pentru ca trebuie citit integral. Este, iarasi, antipoetic, pentru ca-si asuma o sinceritate ne-poetica: e un strigat de dor pentru tatal primului volum si o invocare a Divinitatii, o intoarcere la un soi de primitivism originar, intr-o lume polimerizata.
Daca e totusi sa iesim din literatura si sa incercam sa intelegem nevroza care sta la baza unui asemenea volum (las intentionat acum in afara discutiei tehnica poetica), ea poate fi gasita in cezura totala care a intervenit in viata unei generatii din care fac parte, intre copilaria si prima adolescenta si tineretea/maturitatea membrilor ei. Fie ca este vorba despre falsul mediu urban comunist, care numai urban nu era, fie ca este vorba despre viata de provincie, amintirea acelei copilarii face imposibila trecerea lina catre noul tip de societate corporate. Suntem o generatie de fantome care zornaie din lanturile legate la picioare.
M. Dutescu, franceza un avantaj, Editura Pandora M, 2014