Herr Sepp,
Cand eram copil, dreptunghiul aproximativ din fata blocului era arena in care pe mine ma strigau „Balnit“ (chiar asa, nu putea unul sa zica „Balint“), pe vecinul de la cinci – „Hagi“, pe capcaunul cu palme cat umbra fiecaruia dintre noi, „Bumbescu“, iar „Lacatus“ era slabanogul de serviciu al scarii. Nu stiu cum statea treaba in echipa adversa, dar banuiesc ca si acolo se gasea cate un Andone, Klein, Mateut sau Camataru. Cred ca nu-i cunoasteti pe oamenii astia, nu au conturi in Qatar si nici afaceri cu petrol sau gaze in Rusia… E inutil sa va mai spun ca nici unul dintre noi, tastii aia de acum aproape 30 de ani, nu am prins nici macar o musca intre ghetele cu crampoane si iarba de pe stadion, daramite sa mai fi ajuns si cunoscuti pentru nu stiu ce medalii castigate. Cu toate astea, am trait cu cultul asta al sportivului-model si al echipei-simbol si am facut aceleasi lucruri lipsite de originalitate savarsite si de generatiile dinainte, si de cele de dupa, de la decupat poze din ziare si articole, la adunat postere, colectionat stickere si fanioane si naiba mai stie ce.
Sportul profesionist este o foarte seducatoare iluzie comerciala (iertati-mi pleonasmul!). Una gandita pana in cele mai mici detalii, in tarile cu economie relativ sanatoasa. Evident, fotbalul este sugativa tuturor calitatilor de business si nici nu are cum sa fie altfel. S-au scris carti, s-au sustinut doctorate, s-au creat modele de afaceri din ceea ce au conceput cele doua mari cluburi spaniole (Real si Barcelona) sau Manchester United. Sportul inseamna, de foarte mult timp – de fapt, dintotdeauna, dar aici romanticii au sa protesteze vehement si usor duios –, o afacere. E o afacere la fel de profitabila, atunci cand ea e sustinuta de continut, ca aia a tiparirii bancnotelor. Aici, stiu ca deja zambiti laaaarg… Stati asa! Ca sa vinzi, ai nevoie de modele. Ca sa ai modele, trebuie ca ele sa fie credibile. Ca sa fie credibile, trebuie sa aiba constanta. Ca sa fie constante, trebuie sa fie antrenate. Ca sa fie antrenate… Ma opresc aici. Aici e industria: in acest nesfarsit lant al slabiciunilor, unde, desi poate suna paradoxal, echilibrul este dat de micile imperfectiuni ale fiecarei componente; asa se creeaza coeziunea, atunci cand marketingul stie ca nu poate face ceea ce stie sa faca managementul, cand managementul e constient ca nu are idee cum se slefuieste un talent, dar lucrul asta este stapanit la perfectie de un biet antrenor.
Il recitim oricand cu placere pe Jules Verne (era un visator, sigur il urati), pentru ca ne ofera cea mai elementara forma a bucuriei: jocul. In carti si in sport, trairile sunt sincere si profund intime, chiar daca, in cazul sportului, ele par a deveni usor exhibitioniste. Jocul, joaca de fapt, este cel care ne da forma, asa cum un Pepsi sau un whisky capata sens si semnificatie atunci cand e turnat in paharul potrivit.
Exista, in dulcea dependenta a industriei de spectatori si a spectatorilor de creatorii industriei, o singura conditie necesara ca toata aceasta „magie“ sa capete valente: onestitatea. Nu vreau sa confundati onestitatea cu sinceritatea (oare stiti ce inseamna macar una dintre ele?): nici chibitii, nici vanzatorii de iluzii nu sunt sinceri cu ceilalti, dar sunt onesti – sau fair-play – atunci cand se raporteaza la marfa de pe taraba. O veche pilda spune ca o afacere este buna atunci cand ambele parti au sentimentul ca au scos maximum de profit. Dar, ca sa se petreaca treaba asta, trebuie ca obiectul tranzactiei lor sa fie valoros.
Herr Sepp, fiti, macar acum, la senectute, cu gandul la microbisti, daca nu ati avut niciodata nimic din Jules Verne: lasati-va si lasati-ne!