in vara lui 1977 (sau 1979?), am vazut la Biblioteca Americana filmul dedicat Festivalului de la Monterey, unicul loc din lume unde visez, cu ochii spre inauntru deschisi, ca ma aflu mereu, in 16-18 iunie 1967. Sincer sa fiu, nu prea m-am omorat cu firea dupa muzica lui Masekela, un amalgam fericit de pop-jazz influentat de ritmurile populare africane. Timbrul trompetei sale nu m-a lovit afectuos precum al versatil-sarmantului Miles Davis si nici nu m-a taiat ca polizorul abraziv „umflat“ de Dizzy Gillespie. (Ca sa nu-l pomenesc pe sfasietorul Chet Baker…) Insa gaseam ceva necunoscut si inexplicabil in sunetele imprastiate de Hugh, ceva ispititor si iritant in egala masura; iar asta functiona ca un magnet de al carui cap nu ma puteam apropia, deoarece semnul „magnetului“ din mine avea aceeasi polaritate. Fireste, „cantecul de vindecare“, Bajabula Bonke, si prestatia grupului de vraci transfigurati in sunet, sub ploaia proiectiilor video nebuloase, pe scena de la Monterey, care nu mi-au parasit niciodata celulele memoriei, vor fi jucat rolul ascuns si pervers-benefic al substantelor narcotice, carora Andrei Oisteanu le-a dedicat un admirabil studiu. (N-am pomenit intamplator de asta, fiti pe pace; se cunoaste bine rolul drogurilor in muzica ultimului secol – jazz, blues, rock, pop etc.)
De cate ori am avut ocazia sa pun in aparat un disc cu numele lui Hugh Masekela pe coperta, singur sau alaturi de altele la fel de celebre (Fela Kuti), marturisesc fara jena ca doar faptul de a fi fost la Monterey imi starnea curiozitatea. De cele mai multe ori suportam, ca un amant alungat de iubita, muzica bine facuta, argumentata tehnic si sentimental, dar fara legatura cu mine, fara sa ma prinda in mrejele-i ca un descantec al populatiilor zulu, nguni, khosa, ndebele, swazi sau vreun alt trib putin cunoscut din Africa. Impresioneaza traseul de muzician al lui Masekela: de la simpla „trompeta africana“ (1962) la explozia din Promise of The Future (1968), pana la simbolicul Black to The Future (1998) si la „intoarcerea acasa“ (a cata?), cu mai recentul Jabulani (2012). Nu-i un miracol. Ca multi jazzmeni care n-au avut parte de-un public larg, generos in tarile de origine, Hugh Masekela a emigrat in SUA, acolo unde exprimarea sa artistica putea fi apreciata si rasplatita la adevarata-i valoare. Asa au facut destui jazzmeni, din toate partile lumii, si ma gandesc musai la Romania, vezi Eugen Ciceu sau Nicholas Simion, ca sa dau doua exemple. Si Joe Zawinul a parcurs acelasi traseu: nascut in Viena, s-a afirmat la New York; iar Viena era, totusi, capitala muzicii, nu a apartheidului, nici a comunismului!
Mi-au placut, pe discurile lui Masekela, mai degraba piesele care aveau o bogata coloratura africana, chiar daca nu pricepeam nimic din vocalizele hipnotice in dialecte pe cale de disparitie. Ascultati oricand Ingo Pow-Pow, de pe discul Home Is Where The Music Is (1972), si daca nu va trezeste nici o fibra a sufletului, inseamna ca fiinta voastra a uitat leaganul omenirii. Care nu-i Africa, asa cum proclama evolutionistii, ci copilaria. De unde si titlul piesei in engleza: Children’s Song…
Perioada funk a lui Masekela, din anii 1980, am gustat-o indelung pe compilatia African Breeze, editata prin 1996 sub eticheta Emporio. Uitasem de ea, cand o alta „recolta“ mi-a umplut urechile de bucurie, ca un torent scapat din Mkhomazi Wilderness Area: Liberation: Best of HM. Un SACD perfect conturat in surround, a carui piesa finala este imnul adus truditorilor de oriunde si dintotdeauna: Coal Train (Stimela).
Dupa ascultarea lui, nu mai e nimic de zis.