coloana solida si eleganta a literaturii noastre, care a intuit toate rafinamentele emotiei, in fine un scriitor incantator. Eminescu e un geniu. Ce vrea sa zica asta?“
G. Calinescu ne explica: „Alecsandri iubeste femeia, si una din ele moare tuberculoasa. Poetul lacrameaza putin, sentimentalizeaza, si se simte dupa aceea sanatos si vesel. Iubirea n-a patruns pana la inima si n-a zguduit creierul, facandu-l sa reexamineze legile universului. Eminescu insa, de o gravitate extraordinara, isi face o religie din dragoste: «Caci te iubeam cu ochi pagani/ Si plini de suferinti,/ Ce mi-i lasara din batrani/ Parintii din parinti.» Veronica Micle, femeie inteligenta si talentata, se juca in chip gratios, de «petite poésie», cu un astru in flacari. Este evident ca «Luceafarul» fusese conceput demult, in clipe de gelozie si mahnire, pentru ca, in «Convorbiri literare» din decembrie 1875, Veronica se arata plictisita de luceafar si atrasa de un alt ins, care i se parea soare“.
Cronica mizantropului, pe care G. Calinescu o tinuse, sub pseudonimul Aristarc, in „Adevarul literar si artistic“, „Jurnalul literar“, „Vremea“ si „Lumea“, nu cadra cu euforia oficiala, obligatorie la intrarea in lumea noua, socialista. Printr-o pirueta a convingerilor afisate, marele critic a renuntat la mizantropie pentru demofilie si la izolarea de societate in favoarea activarii entuziaste in sanul ei. Cronica mizantropului a devenit Cronica optimistului si ceva din modul caracteristic al autorului de a gandi problemele culturii si ale lumii printr-o prisma de subiectivitate intoarsa, contradictorie, polemica s-a pierdut. Insa rubrica lui din „Contemporanul“ a avut un impact formidabil si un rol formativ greu de cuantificat. Intr-un context profund viciat de monocromatismul ideologic, vocea lui G. Calinescu, stilul sau inimitabil, verva ideatica marcau o exceptie de la regula, o pata de culoare in cenusiul epocii.
Tableta publicata pe 17 ianuarie 1964 si dedicata lui Eminescu, la 114 ani de la nasterea poetului, este relevanta atat pentru tiparul stilistic al criticului, cat si pentru tabla lui de valori estetice. E stiut ca G. Calinescu fixase de tanar o stacheta foarte inalta pentru critica noastra, afirmand ca nu e critic adevarat acela care nu a dat o carte despre cel mai important autor roman si stabilind, prin Viata, respectiv Opera lui Mihai Eminescu, doua referinte obligatorii in domeniu. Textul de fata porneste de la o noua editie a biografiei sale, scrisa, cum spune, „cu o mare vibratie sufleteasca“, dar si cu o documentare migaloasa. Criticul revine acum asupra figurii spiritului creator eminescian, aratand o data in plus neintelegerea cu care contemporanii l-au invesmantat pe poet, tragandu-l in sfera unei anecdotici dubioase si exultand pe marginea micilor ciudatenii ale unui mare artist. Fireste ca nu toti contemporanii lui Eminescu au procedat astfel, dar adevarul e ca spiritele comune si chiar cele mai cultivate impartasesc placerea de a urmari nu conturul esential al creatorului, ci liniile subtiri, nevrotic-tremuratoare, ale problemelor lui omenesti, prea omenesti… De altfel, in versurile din Scrisoarea I, Eminescu isi anticipa cu o uimitoare limpezime posteritatea.
Indepartandu-se de aceasta perspectiva, G. Calinescu urmareste profilul eminescian pornind de la comparatia unor versuri erotice si stabilind o enorma diferenta specifica in raport cu „veselul Alecsandri“ si pasionala Veronica Micle. Un scriitor „incantator“, „coloana solida si eleganta a literaturii noastre“, Alecsandri nu are forta geniului eminescian, gravitatea extraordinara a celui care, facandu-si o religie din dragoste, ajunge sa puna in chestiune, cu forta sentimentului si a intelectului, legile universului. Iar intre versurile gratioase si corecte gramatical ale Veronicai Micle si cele ale modelului ei literar, distanta artistica este si mai mare, primele parand simple notatii lirice in albumul unei foste domnisoare de pension. Criticul are grija sa scoata in evidenta decalajul. Si pe cand era mizantrop, si pe cand devenise optimist, Calinescu avea o doza de misoginism.
Urmeaza fraza de incheiere, care este un plastic portret critic, un fragment recapitulativ si concluziv in spatiul caruia argumentele avansate anterior sunt insufletite printr-o imagistica exceptionala. „Un geniu este, de plange sau de rade, un ganditor care lasa o dara de foc pe traiectoria lui cosmica, dand o lectie de constructie umanitatii.“
Ultima secventa, „constructiva“, nu poate insela decat vigilenta cenzorilor din epoca. Vorbind despre Eminescu, criticul vorbeste, implicit, despre tot ceea ce scapa intelegerii comune si spiritelor inguste, normei nivelatoare, mediei aritmetice obtinute prin adunarea putinelor cifre mari cu multele cifre mici si impartirea sumei la un numar bine determinat.