Filmul a avut o geneza mai lunga si un scenariu initial scris de Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu dupa debutul in proza al lui Ioan T. Morar, Lindenfeld (scos de Polirom, intr-o prima editie, in 2005). Acum, pe genericul final scrie ca filmul are la baza romanul lui Ioan T. Morar, „repovestit“ de Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu, fiind realizat insa dupa scenariul lui Adrian Lustig. „Practic“, din povestea din carte, care folosea flashback-uri si se concentra pe organizarea unei mari inscenari care sa il faca pe eroul reintors din Germania (unde a facut avere) in Lindenfeld sa creada ca satul e inca viu, Radu Gabrea a pastrat putine lucruri. Parca pentru a ne face sa sesizam distanta luata fata de carte, pe erou nu il mai cheama Klaus Bernath, ci Ulrich (Ully) Winkler, iubita din adolescenta, Gudrun, se numeste Helga si nu mai moare in lagarul din Siberia, ci e regasita in Lindenfeld, singura cu pisicile ei, iar inscenarea cu pricina e contrasa intr-un capitol scurt, aproape de final. Asta „incumba“ mai putine personaje decat in carte, o productie mai ieftina si o poveste mai intimista. Radu Gabrea a justificat modificarea scenariului initial printr-un coup de foudre cu „decorul fabulos“ al „ruinelor“ din Lindenfeld, desi scenele din locuinta Helgai sunt filmate in studio, la Atlantis Film.
Nu am reusit sa inteleg ce se afla dedesubtul termenului de „repovestit“ si nu cunosc detalii picante despre renuntarea la colaborarea cu tandemul Teodorovici & Lazarescu, dar mie filmul mi s-a parut sensibil, coerent si cu un ritm pe care il sustine de la inceput si pana la sfarsit, desi partea cu actorii de la Timisoara (oricat de simpatic ar fi Nicodim Ungureanu semanand a fotbalist din RDG) era din alt film – mai ales Mircea Diaconu, cu o octava mai sus decat toti. Restrangerea scenariului a dus pana la urma la o formula convenabila, bine sustinuta de scenografie si imagine, si care devine chiar emotionanta prin interpretarile lui Victor Rebengiuc si Victoriei Cocias. Cei doi actori sunt sarea si piperul filmului, care fara ei nu ar fi existat. Intre ei exista o complicitate cu totul speciala. Imbatranita cu o masca prostetica adusa din Germania (dupa cum am aflat la conferinta de presa), Victoria Cocias are linistea omului in varsta pentru care fiecare gest e important, iar linistea ei comunica foarte bine cu linistea lui Victor Rebengiuc, al carui personaj cu debut de Alzheimer isi incheie conturile cu viata, desi nu stii ce pune la cale. E ceva de Amour in scenele dintre cei doi, de love story crepuscular, desi filmul lui Gabrea nu are tragismul filmului lui Michael Haneke. E un film emotionant fara a fi un „film de festival“. E riscant pentru ca nu prea are actiune si pentru ca intre Ully si Helga nu se intampla mai nimic, dar acest aer de iubire crepusculara care nu cere nimic da, prin cei doi actori, mai multa greutate filmului decat ar fi dat o desfasurare de forte cu multe efecte si cu o arhitectura mult mai complexa. Daca filmul ar fi preluat exact povestea din roman, Gabrea ar fi facut un fel de Nunta muta. Asa, a facut un love story care le-a permis celor doi actori sa joace in surdina. Pacat ca e prea mult Pachelbel, mai exact Canonul in D Major. Radu Gabrea e mare fan Werner Herzog, care a folosit acelasi canon in Enigma lui Kaspar Hauser. Pe cat de mare fan e, pe atat de des e invocata piesa, in interpretari diferite si pe instrumente diferite. Asta nu face filmul mai sensibil decat e (mai obositor, da!), ci demonstreaza ca nostalgia filmului e nostalgia regizorului, ceea ce e in avantajul lui.