am stat in gari, am mancat sendvisuri subtiri si putine, si, tot drumul, ca sa-mi tin mintea ocupata, m-am gandit cum o sa se urce Dylan pe scena si o sa spuna: „Buna searaaaaa, Erfurt! Ce mai faceti? Sunteti bine? Ei, atunci ma bucur. Stiu ca se afla in seara asta aici o fata din Romania, e primul ei concert mare, cu adevarat MARE, stiu ca a venit de departe ca sa ma vada, asa ca, draga Luiza, You’re Gonna Make Me Lonesome When You Go o sa fie pentru tine. Aplauze pentru Luiza!“. Am avut loc in fundul salii – mai degraba o sala de sport decat o sala de concert, cu gradene pe stanga si pe dreapta –, de unde-l vedeam pe Dylan mic cat un chibrit dintr-o cutie de chibrituri, iar Dylan nu numai ca nu mi-a facut nici o dedicatie, dar n-a spus nici macar „Buna seara, Erfurt!“, a mormait ceva de-abia la final, inainte de ultima piesa, cand si-a prezentat baietii din trupa. Atat. Am fost dezamagita crunt, era ca si cum mi-ar fi promis ceva si nu s-ar fi tinut de cuvant. Desi, stim cu totii, Bob Dylan nu-mi promisese nimic. Acum trei zile, Dylan a avut concert la Sala Palatului din Bucuresti. Am reusit sa intru printr-o manevra neasteptata si m-am asezat in randul 2, pe locurile de VIP. La 20.30 fix, s-au stins luminile in sala, iar Dylan, foarte mic sub o palarie foarte mare, a urcat pe scena. A cantat aproape tot concertul tinandu-se cu mana dreapta de stativul microfonului, balansandu-se de pe-un picior pe altul – miscare suprema de dans atunci cand ai 73 de ani –, a zambit, s-a si alintat de cateva ori, a stat mult la pian, a survolat multimea cu aeroplanul-muzicuta, a fost acolo, in fata noastra, fragil si atent, protejat de o lumina slaba de bar plin de fum. L-am iertat pentru Erfurt, de data asta induiosarea a fost prea mare, trecusera totusi 40 de ani de cand cantase prima data Tangled Up In Blue. Eu implinesc 40 de ani in 2024. Sper ca Dylan sa fie tot aici.