Cand ne-am intors dupa doua zile, am gasit broasca rupta si usa intredeschisa, tinuta asa de un scaun. Am dat scaunul deoparte si am intrat ca Alice in Tara Minunilor. Nu parea ca lipseste nimic. In schimb, patul arata ca si cum cineva tocmai a sarit din asternuturi si ar fi rupt-o la fuga. Iese mama afara si trece o vecina, care o intreaba sec: „Ce mai faci?“. „Ce sa fac – zice mama. Uite cred ca mi-a spart cineva casa.“ „Aaaa… Acum ai aflat? Stai linistita, n-au fost hotii. A fost Maria. Iar au apucat-o nabadaile.“
Ciudat om mai era Maria asta. Rar femeie mai gospodina ca ea. Chiar imi amintesc ca facea niste placinte grozave. Linistita, la locul ei. Isi vedea de treaba, aveai cu cine discuta. In general, nu iesea din vorba barbatului (caruia eu ii spuneam Mosu; avea car cu boi si a fost singurul purtator de opinci pe care l-am cunoscut vreodata). Atat doar ca, o data la doi-trei ani, fara de veste, Maria spargea lacatul de la beci, unde Mosu tinea butoiul cu vin, se imbata lemn, lua toti banii din casa si pleca in lume. De obicei, lumea ei insemna trenul si garile dintre cateva orase din apropiere, pe unde isi cheltuia banii pe bautura, apoi cersea cu baticul tras peste ochi, spunand ca-i vai de capul ei, nenorocita, are un baiat care si-a prins mana la strung si trebuie operat de urgenta. Stiu ritualul, de fiecare data facea la fel. Venea veste despre ea de la cate vreun navetist care, inainte de a ajunge acasa, trecea pe la barbat-su si-l tinea la curent: „Azi am vazut-o in gara cutare… Azi, in trenu’ cutare…“.
Mosu nu se pierdea cu firea, ba chiar se comporta firesc, spunandu-ne si noua ce-a mai auzit de femeie. Isi vedea linistit de carul lui cu boi, de munca (era un om extrem de harnic, graitor fiind faptul, de exemplu, ca se trezea noaptea si sapa in gradina, cu lampionul de la car). In cele mai multe cazuri, cand nu mai reusea sa scoata bani de bautura din cersit, Maria se intorcea singura acasa. Barbatul ii tragea o mama de bataie, cu biciul, pe care femeia lui o primea ca pe un fel de indulgenta, straduindu-se sa nu tipe in gura mare, ca nu cumva s-o auda vecinii si sa se faca de ras in sat. Si apoi, pentru urmatorii doi-trei ani, lucrurile isi intrau pe fagasul lor firesc.
De unde sa stim noi cand am plecat de-acasa ca tocmai se implinisera doi-trei ani de cand Maria nu mai fugise in lume? Si, de fapt, nici nu mai ajunsese in lume. Conform obiceiului, sparsese lacatul de la beci, luase banii, dar bautura a lovit-o repede, n-a mai avut putere decat sa sara gardul curtii noastre, sa ne sparga broasca si sa-si petreaca un weekend de vis, stiindu-ne plecati. De vis, doar in privinta cazarii si a bauturii, punand pe drojdie o damigeana de vreo 50 de litri de vin, pe care ai mei o plasasera in „camera de dincolo“, ca sa nu inghete in beci. Cu mancarea, Maria n-a nimerit-o. N-a gasit mai nimic acatarii, de gatit nu cred ca avea chef, asa ca a trebuit sa se multumeasca cu un borcan de magiun. Dupa ce a terminat vinul si magiunul, si-a dat probabil seama ca trebuie sa ne intoarcem acasa si nu stiu de ce n-a mai vrut sa fuga in lume, preferand sa treaca direct la biciul lu’ Mosu.
In fine, mama si tata se bagau unul pe altul la inaintare care sa se duca si sa faca scandal. Ne-a scos din incurcatura insusi Mosu, care a intrat brusc pe usa, cu clanta pe care o rupsese Maria in mana, s-a asezat in genunchi in fata icoanei, si-a facut cateva cruci, s-a intors inspre mama si i-a spus lu’ tata: „Nu ma nenoroci! Nu te duce sa spui la Militie!“. Mama s-a apropiat de Mosu si i-a dat un scaun. Au urmat momente bune de tacere jenanta, dupa care tata a preluat conducerea discutiei si i-a spus raspicat: „Uite care-i treaba, badie, mi-e imi dai vinul si magiunul inapoi, si nu ma duc la Militie“. Cum sa te duci la Militie? Noi o stiam pe Maria. Nu era hot. Doar o apucau nabadaile.
Dupa ce ne-a spart casa, Maria n-a mai avut decat o singura plecare in lume si pe urma s-a linistit. La inceputul anilor ’90, Mosu a murit calcat pe cap de un bou. Venea cu carul incarcat de porumb, de la camp, si a cazut intre boi. Umbla vorba pe la tara ca „animalu’ nu calca niciodata pe om“, dar se vede ca nu-i totdeauna adevarata. Eram acasa, invatam sa dau examen la facultate, cand l-au adus doi oameni si l-au asezat, carandu-l intr-un tol, pe prispa. Au fugit vecinii si i-au aprins o lumanare. Eu n-am avut curiozitatea sa ma uit de aproape. Am doar imaginea asta, vazuta peste gard, de la mine din curte, a unui om intins pe prispa, cu o lumanare aprinsa intre degete, inconjurat de vecini. Dupa vreun ceas, a aparut si Maria, nu stiu pe unde umbla – isi traia ultimele nabadai –, a descuiat usa si l-au bagat pe Mosu in casa.