M-am intrebat de ce. Ma numar printre romanii care au trait extatic caderea regimului comunist si incrancenat primele confruntari politice libere. Am participat la marsuri si proteste, urland pana am ragusit. Am crezut in unii si i-am urat pe altii. Am votat, am votat mereu. Am sperat. Am fost dezamagit. Am sperat iar si am fost iar dezamagit si iar am sperat si-am fost dezamagit. Am scris, ca atatia alti publicisti de toate felurile, sute de texte pe teme politice – si, probabil, voi mai scrie, fiindca atunci cand o intreaga natiune are soiul asta de raie, nu poti sa nu te scarpini cumva. Dar starea asta de acum n-am mai simtit-o inca.
Nu e fobie, nici ura, nici refuz pur. E pur si simplu lehamite. Sictir. Odinioara am crezut ca unii sau ceilalti, ca taranistii, liberalii, tinerii liberali, adevaratii liberali, conventia democrata, alianta da vor face si vor schimba; altii au crezut ca feseneul, pesedereul, pesedeul, useleul vor pastra si vor imbunatati. Unii au sperat ca dreapta va reforma si incuraja, altii au sperat ca stanga va sustine si echilibra. Nu s-a intamplat nimic. Sau da, s-a intamplat ceva: totul s-a amestecat intr-o mocirla de aceeasi nuanta, unde nu mai distingi decat niste fete gusate, care vorbesc intr-un jargon comun, cam cum faceau pe vremuri secretarii P.C.R.
Acum zece ani inca mai aveam iluzia – desi binisor zdruncinata – ca exista si la noi partide politice de stanga si de dreapta. Nu exista: nu exista stanga sau dreapta – si nici macar partide politice. Ajunsi la putere, cei care isi spun de stanga fac reforme, privatizari, impun restructurari si concedieri, iar dupa aceea maresc impozitele si ajutoarele sociale. Cei care isi spun de dreapta maresc si ei impozitele, maresc salariile bugetarilor si pun atatea taxe pe micii intreprinzatori, ca ii fac sa nu mai fie intreprinzatori. Si intre timp, nu se stie cum, ambele tabere se imbogatesc si se imprietenesc.
Toti se aliaza, se cearta si iar se aliaza. Stanga cu dreapta. Social-democratii cu popularii. Liberalii cu popularii. Social-democratii cu liberalii. Dup-aia liberalii cu popularii si socialistii cu noii liberali. Sa schimbam totul ca sa nu schimbam nimic. Acum, dupa atata timp, singurele diferente cat de cat notabile, desi aproximative si ele, sunt ca parca la social-democrati s-au strans mai multi fosti lideri comunisti, iar la liberali mai multi fosti turnatori la Securitate. La celelalte partide sunt asa si-asa, amestecati, cu ceva mai multa garnitura de fosti ofiteri de Securitate pe la partidele extremiste – iar peste tot a inceput sa scoata capul noua generatie, tinerii lideri postcomunisti, care seamana intre ei ca stanga cu dreapta.
Singura diferenta cu adevarat notabila este cea intre noi si ei. Ei, potentatii, oamenii puterii, slugile si supusii lor, care controleaza o tara asa cum ’Ndrangheta controleaza o regiune; si noi, supusii razleti, care facem pasiuni pentru unul sau altul dintre sefii de clan si intre timp ne traim viata asa cum putem, avand grija sa nu incalcam regulile pe care le impun ei. Noi si ei – ca pe vremea lui Ceausescu. Fara speranta, fara scapare, doar cu lehamite. Si cu ceva mai multe programe la televizor. Chiar si cu desene animate dublate stupid in romana.