– Fragment –
Dincolo de aspectul confesiv, intretinut de o instanta enuntiativa puternica, in stare sa controleze fluxul narativ, sub aspect tematic, romanele selectate prezinta multe asemanari, toate adunate sub zodia dictonului revolutionar épatons les bourgeois: preocuparea pentru sexualitate (deseori, a-tipica, de la homosexualitatea fatisa sau latenta, prezenta ca subiect, de pilda, si in scrierile unor interbelici asa-zis minori, pana la pornografia juvenila, zoofilia sau turismul sexual), pentru stari psihice extreme (autoinduse prin alcool, droguri sau violenta extrema), preferinta pentru personaje teribiliste, revoltate si autodistructive sau, din contra, blazate, autosuficiente, folosirea limbajului „de strada” pentru un plus de autenticitate (de gasit si in textele hip-hop ale epocii), lipsa unui fir epic coerent si sustinut si a unei povesti reale, puternice, obsesia perifericului (fascinatia pentru viata marginala, de gasca, de cenaclu (inteles nu ca autoritate, ci ca „topos“ boem), cu reguli si ritualuri atent intretinute departe de lumea cea mare), scanarea prezentului la nivelul istoriei personale, critica sociala facuta in doi peri, la misto etc. Preferinta pentru scrisul la persoana I, marca cea mai comuna a autenticitatii, precum si identitatea nominala dintre narator si autorul de pe coperta (la vedere sau, uneori, doar ghicita) sunt mai curand gesturi autolegitimatoare sau solutii la indemana pentru niste scriitori „angajati“ (in real, nu in social) decat consecinte ale manuirii profesioniste a unui repertoriu de tehnici literare. Cucerita si contaminata de limbajul de zi cu zi, literatura scrisa de membrii promotiei milenariste legitimeaza existential, si abia apoi estetic, isi propune o miza identitara (definirea si raportarea la alteritate a personajelor), si abia in al doilea rand una literara, estetica. Autenticitatea este cautata cu orice pret in aceste carti (si, consecutiv, subminata programatic prin ingrosarea „efectelor de real“ – gratie „instrumentarului“ specific literaturii de consum – pana cand acestea devin complet… neverosimile), iar adresabilitatea este generala, cu sanse mari de impunere in constiinta cititorului neprofesionist, parametrii stilistici dominanti fiind deriziunea, (auto)ironia, sarcasmul sau umorul.
Fata de optzecisti, care faceau uz de livresc, ironie, cofraje estetizante, intertextualitate sau fata de nouazecisti, care si ei raman bine ancorati in perimetrul estetic (desi literatura lor respira in permanenta aerul unei revolte impotriva comunismului fiind construita cumva antifrastic fata de acesta), milenaristii, desi diferiti si profund individualisti, isi dezvolta un profil inconfundabil, reductibil la cateva insusiri-tip: lipsa de complexe, ludicul exacerbat, limbajul licentios si argotic, neglijenta cautata, abolirea oricaror conventii, completa dezideologizare, refuzul sistemului, fronda ostentativa dusa pana in panzele albe ale unui „anarhism“ literar.
Receptarea prozei acestei generatii n-a fost una indiferenta, macar pentru faptul ca ea a generat cateva dezbateri aprinse pe scena literara autohtona (care s-au petrecut, in general, in presa culturala, dar au ajuns si la publicul larg, prin intermediul unor emisiuni de televiziune sau a unor site-uri dedicate literaturii tinerilor), fie despre limbajul tinerilor douamiisti, considerat pornografic sau subcultural, fie despre tematica minora si mizerabilista si lipsa de substanta a cartilor lor. Nicolae Manolescu califica productia literara a acestui interval drept o „literatura egoista si egocentrista, senzuala, superficiala, interpretand libertatea cuvantului ca pe o libertate a expresiei, de unde spectrul frecvent pornografic“. Aceleasi reprosuri aduce si Dan C. Mihailescu acestei proze „dezumanizate“, reductibila, in mare parte, la o „revolta de limbaj“ si, tematic, la „deprimism, mizerabilism, pansexualism si egocentrare patologica“. Consecintele acestui interes sporit (mereu fluctuand intre contestarea vehementa si entuziasmul excesiv) fata de „generatia asteptata“ (ca sa preluam sintagma proiectului lansat de „Cotidianul“) n-au intarziat sa apara: au fost create colocvii ale tinerilor scriitori, revistele literare s-au deschis fata de noua generatie (au aparut chiar noi publicatii, cum e cazul revistei „Noua literatura“, al carei titlu transparent ii defineste clar orientarea), editorii romani au inceput sa ia in calcul si publicarea unor autori romani tineri, nu doar a celor consacrati de canon, „noile“ romane au inceput sa fie traduse etc. In mod surprinzator, mitologia generatiei salvatoare, purificata de experienta deformatoare a comunismului si inzestrata cu efervescenta si nonconformismul interbelicilor, a avut cel mai modest impact tocmai asupra criticilor noului val. Cu exceptia Luminitei Marcu si a lui Costi Rogozanu, angajati cu entuziasm intr-un proiect editorial de sprijinire a literaturii douamiiste, criticii noii generatii au fost mai curand rezervati sau chiar mefienti in privinta reusitelor in proza ale anilor 2000. Paul Cernat, de pilda, vede in literatura acestei perioade „o faza de pubertate, o etapa acneica a literaturii si a artei“, de pus in legatura cu realitatile sociale din Romania, unde experienta capitalismului e greu asimilata. Retardul social si mai ales cel economic au imprimat prozei o fascinatie pentru indicii consumismului, chiar si prelucrati in chip postmodern, cu ironia si detasarea de rigoare. In acest context, proza cu intarsii autobiografice nu este decat o alta forma de a se detasa de un trecut care nu-i (mai) reprezinta. Ei practica, asumat si constient, o literatura ca forma de explorare a experientei personale imediate, a momentului (nu recupereaza nici macar trecutul recent, asa cum fac nouazecistii), sunt narcisisti si individualisti, dar isi studiaza la fel de meticulos si „intalnirea de gradul III” cu lumea. Gestul de respingere a trecutului, sub toate formele sale (cultura inalta, regimul comunist, conformismele de orice fel s.a.), se intalneste cu ambitia de a pune bazele unei noi civilizatii literare post-apocaliptice. Literatura, asa cum era ea inteleasa pana acum, a intrat – prin accesul rapid la informatie si seductia telerealitatii – intr-un con de umbra, asa incat alternativa punerii pe tapet a eului propriu (unde „eul profund“ e anulat de „eul superficial“) devine o optiune extrem de vandabila. Detabuizarea, innoirea violenta a limbajului, noncoformismul temelor sunt doar mize de suprafata. Adevarata miza este deschiderea spre publicul larg, deja inghitit de mirajul societatii de consum. Adevaratul mesaj al generatiei – nu fata de critica literara, care, ca orice institutie, ii lasa indiferenti pe „noii“prozatori, ci fata de cititorii lor – este ca literatura poate fi la fel de coolca orice forma de distractie produsa de societatea actuala. Ca literatura e „adevarata“si vorbeste transparent despre realitatea lor, ca distanta dintre autor si cititor aproape ca nu mai exista. Ea dispare cu totul in cazul textelor aparute intai on-linesi abia apoi in volum, beneficiind astfel de o receptare imediata, reala, de reactiile si comentariile cititorilor.
Parte din oprobriul la care a fost supusa promotia milenarista, judecata reductionist doar ca autoare a unor infame autofictiuni pansexualiste si mizerabiliste (cum a si fost, insa doar intr-un prim val, cel mai zgomotos si mai expus mediatic), vine si dintr-o prejudecata vulgara, destul de raspandita, chiar si in mediile critice „white-collared“: faptul ca scrisul la persoana I, altfel spus, povestirea unor experiente de viata folosind conventia autobiografica, veche de sute de ani (daca-l luam ca reper fondator pe Jean-Jacques Rousseau), e cea mai facila forma de literatura, vinovata de incultura, lipsa de imaginatie sau viziune ori, din contra, incapacitate de obiectivare. In cazul acestor autori, scrisul asumat autobiografic reprezinta o optiune constienta, nemotivata de varii „handicapuri“ literare, ci justificata, pe de o parte, de nevoia lor irepresibila de a se oglindi, de a se exprima nemediat, frust, autentic, si, pe de alta parte, de nevoia cititorului de a se „reflecta“ intr-un alt discurs decat cel comercial, de mainstream, profesat agresiv si explicit de catre media. In fond, angajarea – element esential nu numai in „doctrina“ fracturista, ci in poetica generala, inegal articulata, a noii generatii – inseamna, printre altele, si increderea in forta de reactie a literaturii fata de uniformizarea sociala si mediatica, fata de establishment.
AUTOAREA
Florina Pirjol s-a nascut pe 23 martie 1980, in Onesti. In 2003 a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, sectia romana-engleza, cu o lucrare de licenta despre metafictiunile istoriografice in spatiul postbelic romanesc, iar in 2004 programul de studii aprofundate al aceleiasi universitati. In 2010 a devenit doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti. In perioada 2010-2013 a fost cercetator postdoctoral al aceleiasi institutii, pregatind o lucrare despre intersectia dintre literatura si gastronomie in spatiul romanesc. A fost redactor al revistelor „Cultura“, „Observator cultural“ si „Time Out Bucuresti“ si a lucrat ca traducator, consilier editorial, redactor si PR manager la Editura Leda, Editura IBU Publishing si Editura Trei. A publicat numeroase articole, interviuri si eseuri in cele mai importante reviste culturale romanesti. Intre 2008 si 2009 a tinut o rubrica la sectiunea de cultura a cotidianului „Romania libera“. In 2007-2008 si 2012 a sustinut seminarii la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti.
CARTEA
„Autofictiunea este un bling-bling teoretic, ce-ti ia ochii cu promisiunea – mereu incalcata – a unei sinceritati pe care, in ciuda constientizarii dureroase a statutului de simulacru al lumii actuale, ne-o dorim cu totii. Modelata de prezenta tot mai agresiva a «adevarului» in discursul mediatic (urmarim reality-show-uri, mancam produsele «adevarate», facute «dupa reteta de la 1920», citim bloguri personale, vedem cum autorii coboara in strada), lectura fictiunii, si mai ales a ego-fictiunii, a inceput sa semene cu o vanatoare de indicii, de dezvaluiri, de scandal.
Mi-as dori ca, dincolo de lucrurile pe care le spune sau nu le spune, aceasta carte sa fie inceputul unei reconsiderari – mai atenta, mai putin fatalista, mai putin literaturocentrista, poate – a unui fenomen actual complex, greu de elucidat, pe care etichete precum mizerabilism, nombrilism, microrealism post-traumatic, literatura junk nu fac decat sa-l arunce, pe nedrept, in cosul de gunoi al marginalitatii.“ – Florina Pirjol
„Florina Pirjol are, dincolo de foarte buna ei situare in interiorul literaturii romane postbelice, un real talent de critic literar. Judecata ei e matura, bazata pe un fundal cultural remarcabil. Apreciez ca raza privirii critice inregistreaza, in aria prozei tinere, foarte multe dintre cartile aparute, dovedind, dincolo de profesionalism, pasiune pentru literatura. Si asta chiar daca, asemenea altor congeneri, si ea prevede moartea acestei arte. E surprinzator pentru mine acest diagnostic tocmai pentru ca vine din partea unei cunoscatoare rafinate a literaturii.“ – Andrei Bodiu
N. Steinhardt – Ispita lecturii. Drumul catre isihie
„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din capitolul „Cu Noica in Maramures“ care face parte din volumul Ispita lecturii. Drumul catre isihie de N. Steinhardt, ce va aparea in curand la Editura Polirom (editie ingrijita, note si referinte critice de Irina Ciubotaru; studiu introductiv de Tania Radu; repere biobibliografice de Virgil Bulat). Volumul este coeditat cu Manastirea „Sfanta Ana“, Rohia.
– Fragment –
In toamna anului 1973 Constantin Noica a fost la Cluj. A cunoscut acolo pe noul episcop-vicar Iustinian Chira Maramuresanul, a carui dragoste calda pentru carte si cultura l-a fermecat; i-a admirat biblioteca si a luat aminte ca numeroase volume se invrednicisera de sublinieri si adnotari. Proaspatul ierarh venise in capitala Transilvaniei din Tara Lapusului, de la micuta manastire Rohia al carei staret fusese vreme de treizeci de ani. Noica s-a lasat usor convins sa mearga la Rohia, sa viziteze asezamantul din marginea de miazazi a judetului Maramures. De carti a dat si pe creasta dealului aceluia dinspre munte. S-a inapoiat la Cluj si de acolo la Bucuresti. Marinimos cum era (si purtand mereu in minte necazurile, nevoile sau aspiratiile prietenilor), primul numar de telefon pe care l-a format a fost al meu. „Ti-am gasit o manastire!“, mi-a spus, cu glas voios. „Maine pleci sa o vezi.“
Stia ca sunt, mai de mult, in cautarea unui loc de retragere si liniste. Ultimul fir care ma lega de Bucuresti se rupsese in 1967 prin moartea, la adanci caruntete, a tatei. Batusem la felurite porti, colindasem destul de multe salasuri: zadarnic. Fie ca nu fusesem eu pe placul celor pe unde umblasem, fie ca nu ma impacasem eu cu injghebari prea populate, prea galagioase, prea turistic cercetate. Pe Noica il tinusem la curent cu esecurile mele. Acum, mesajul sau telefonic – peremptoriu si criptic – m-a pus pe ghimpi si pe jaratic. Unde? Ce fel? Chiar maine?
„Maine, mi-a repetat, pleci cu Iordan Chimet, am vorbit cu el, se duce si el intr-acolo, cu treburi, a luat bilete.“
Zis si facut. Ne-am urcat in trenul de seara si am petrecut o buna parte a noptii vorbind despre orientalistica, metempsihoza si budism. Intrebarilor mele privitoare la tinta calatoriei noastre le-a raspuns foarte evaziv. Acest apologet al inocentei, acest povestitor care nadajduieste sa placa mai ales copiilor si varstnicilor cu inima neofilita de curgerea timpului, acest nostalgic (ca si mine) al filmului mut mi s-a aratat mai vesel, mai istet, mai ironic, mai sceptic – nu cat m-as fi asteptat. Dar ne-am inteles de minune si am sporovait pe saturate.
Baia Mare, unde am sosit a doua zi, am indragit-o de indata. Si cartierul vechi (cu turnul zis al lui Stefan, cu spatiul alaturat prins intre biserici falnice si cladiri de altadata) si cartierul nou cu palatul administrativ, sau de cultura, si hotelul Gutai, toate in stil modernist insa in armonie cu mediul inconjurator, cu raul Sasar, cu dealurile atat de proxime, cu verdeata inca bogata desi colorata in auriu si roscat. Imbietor mi s-a parut si parcul din marginea orasului, iar cartierele cu vile mici, ingrijite, curate, spilcuite s-ar fi zis ca fac concurenta celor din Belgia, Elvetia si Olanda.
Drumul pana la Rohia l-am strabatut in ziua urmatoare, incetisor, pe o sosea in curs de asfaltare si largire. La manastire am urcat pe o poteca ingusta si abrupta. Am gasit o bisericuta de tot mica, o bisericuta de vis, cateva casute modeste si niste acareturi. Doar atat. Apoi, din belsug, fagi si brazi, liniste deplina si o pace adanca, parca inmiresmata de o zi senina si calduta de inceput de noiembrie, stropita in ajun de o ploaie molcoma.
Noul staret, Parintele Serafim, m-a intampinat si primit cu o bunavointa fierbinte, potrivit cu numele sau, care se talcuieste flacari, focuri, lumini. Am fost cucerit fara zabava si rezerve. In cartea de aur a locasului am scris: imi pare ca asezarea aceasta e pentru mine acea Réponse du Seigneur pe care o vesteste titlul unui roman al lui Alphonse de Chateaubriant.
Mi-am prelungit sederea in sihastria maramuresana timp de trei zile. Noica, alaturi de mine, in cugetul si-n inchipuirea mea. La Bucuresti i-am exprimat euforica mea recunostinta si i-am impartasit intentia ferma de a duce la indeplinire sfatul sau. Gasisem ce cautam, intocmai, din plin, har peste har. A inteles prea limpede ce-mi doresc. Cum tot datorita lui facusem cunostinta cu acea situatie-limita (atat de bine stiuta oamenilor veacului XX) ce avea sa mi se dovedeasca rodnica si utila si sa ma scoata din orbire si tampa nepasare. Iata, ma calauzea numai spre esente si descoperiri.
Acolo, in cel dintai salas (al suferintei care-l invata si-l lumineaza pe om daca nu e intru totul ferecat in temnita unui eu refractar oricarei pedagogii), am ajuns tot impreuna cu Noica si tot pe caile cele mai intelectuale ce se pot concepe.
Care fusesera capetele de acuzare? Ce invinuire principala ni se adusese? Citirea unor carti si primirea unor scrisori. Care carti? La dosar figurau ca piese incriminatorii, in fotocopii, copertele unor carti tiparite in strainatate de autori romani. Care anume? Volumul 1 al Teatrului lui Eugen Ionescu (din cuprinsu-i aveau sa fie nu mult mai tarziu jucate pe scenele teatrelor noastre: Rinocerii, Lectia, Scaunele); Mircea Eliade: La Forêt interdite (traducerea in franceza a Noptii de Sanziene, facuta de Alain Guillermou, autorul unui minunat studiu despre poezia lui Eminescu ce avea sa vada si el lumina tiparului in colectia „Eminesciana“); Ispita de a trai (La tentation d’exister) de E.M. Cioran. Tustrei autorii aveau sa fie amplu tradusi si publicati de editurile si publicatiile periodice romanesti. Atunci insa sarmanele coperte, decupate si fotocopiate (xeroxate) luau in stransura voluminosului dosar un aspect sinistru asemanator figurilor de ceara de prin muzeele specializate in astfel de exhibitii, pareau a fi dobandit printr-o operatie magica instantanee ceva comun cu elementele doveditoare dintr-un produs criminal, a se fi transformat in ipostaze transsubstantializate de revolvere fumegande, cutite smulse din mana lui Mackie-sisul, bucati de carne ciopartite ori haine purtand irecuzabile si indelebile pete de sange.
AUTORUL
N. Steinhardt se naste la Bucuresti pe 29 iulie 1912. Isi face debutul publicistic foarte de timpuriu in revista Liceului „Spiru Haret“. Isi ia bacalaureatul in 1929 si frecventeaza cenaclul „Sburatorul“, iar in 1932 isi ia licenta in Drept. In 1934 incepe sa colaboreze la „Revista burgheza“ si publica sub pseudonimul Antisthius volumul parodic In genul tinerilor. Isi ia doctoratul in Drept in 1936. In 1935 si 1937 publica impreuna cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme si Illusions et réalités juives. Colaboreaza la „Libertatea“ si la „Revista Fundatiilor Regale“. Dupa razboi, publica pentru scurta vreme in „Universul literar“, „Victoria“, „Tribuna poporului“ si, din nou, „Revista Fundatiilor Regale“. Refuza sa colaboreze cu noul regim. In 1960 este anchetat, apoi condamnat in „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de munca silnica. Trece prin inchisorile Jilava (unde este botezat de parintele Mina Dobzeu), Gherla si Aiud. Eliberat in august 1964, va reveni dupa cativa ani in lumea literara prin traduceri, medalioane, cronici etc. In 1972 termina prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publica volume de eseuri si de critica foarte bine primite, desi unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, ramane activ pe terenul eseisticii si al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.
CARTEA
In stilul sau caracteristic, N. Steinhardt abordeaza in aceste doua volume o paleta tematica larga. Ispita lecturii aduna laolalta impresii de calatorie in Maramures, predici si eseuri despre filosofie, eseuri despre Eminescu, Creanga sau Nichita Stanescu si despre traducerea in limba romana a operelor unor poeti francezi, texte despre expozitia Picasso de la Paris sau analize ale filmelor lui Hitchcock. In schimb, Drumul catre isihie este dedicat cu precadere criticii literare. Steinhardt ofera interpretari inedite ale operelor unor reprezentanti de marca ai literaturii, fara sa uite insa sa sublinieze meritele unor tineri autori romani aflati la vremea respectiva la inceputul carierei. Astfel, Iorga, Rebreanu, Eminescu stau alaturi de Proust, Céline si Joyce, dar si de Serban Foarta sau Ana Blandiana. Scriitorilor li se adauga personalitati din lumea muzicala si artistica, Steinhardt cautand mereu apropieri intre cultura romana si cea universala.