La scara istorica, zece ani nu inseamna mult. Unii ar spune ca 3.650 de zile sunt un mic punct nesemnificativ in evolutie. In peisajul media, o decada este aproape o eternitate. Aici, lucrurile ard intens si repede.
In primul rand, ard ziare. De fapt, majoritatea au cam ars. Acum avem, in buna masura, o presa aflata intr-o profunda schimbare de paradigma si a modelului de afaceri. Tiparul asigura, in 2004, in traditionalul circuit al noutatilor catre public, subiecte pentru emisiunile TV. Ceea ce aparea intr-un cotidian devenea, daca era subiect valoros, motiv de dezbatere in talk-show-urile de seara. Pe atunci, gazetarii din media tiparite erau invitati la emisiuni televizate, nu realizatori. Prin 2004, o ancheta jurnalistica era pulsarul unui tsunami de presa, in primul rand, pentru ca orice chiosc de ziare vindea ceea ce il definea, si nu jucarii sau unghiere. Desi ne aflam la apogeul epocii de trista amintire Nastase-Iliescu, in 2004 se scria mult, bine si, cand era nevoie (in multe locuri), dur.
In al doilea rand, ard vedete si „vedete“. In urma cu un deceniu, Andreea Marin sau Marius Tuca erau lideri ai audientelor, televiziunea publica facea puncte serioase de rating, iar talk-show-urile erau mai apropiate de sensul propriu al acestui termen. Nu incepuse ofensiva capatoasa, silicoanele erau in faza de testare, Gigi Be. de-abia se „lansa“ ca vedeta media. Apareau, atunci, la televizor, personaje precum Viorel Catarama, Sorin Ovidiu Vantu sau Dan Matei Agathon. Dansii erau originalele avatarurilor de astazi (sau invers, cine stie?): Tonciu, Cruduta si tot neamul vesel al formelor fara fond. „Big Brother“ era, alaturi de „Vara ispitelor“, singurul reality-show de pe canalele TV romanesti. Notiunea de televiziune de sport era abia la inceput, nu cred ca pe atunci aveam mai mult decat Eurosport in limba romana, TV Sport (actualul sport.ro) si Telesport (odihneasca-se-n pixeli!).
Pay-TV, adica, pe romaneste, „dai un ban ca sa ma vezi“, era o notiune pe care o citeam prin carti sau despre care ne povesteau cei ce mergeau sau traiau in alte tari. La fel statea treaba si in ceea ce priveste televiziunea prin satelit: in 2004, arareori gaseai cate un „lighean“ agatat ca o lacusta de streasina unei case de la tara; astazi, e plin de ele. Nu va faceti iluzii ca lumea s-a desteptat si se uita doar la Discovery, National Geographic sau Mezzo: pentru multi, in afara butonului de „on/off“, telecomanda mai are doar doua sau trei uzate: pe unul e Etno TV, pe altul, eventual, unul de stiri. In urma cu un deceniu – mi se pare extrem de relevant! – Cartoon Network se redifuza in limba engleza.
In al treilea rand, ard idei preconcepute. In 2004, multi oameni din media credeau ca, de vor apuca pe calea internetului, se vor imbogati; ca au gasit un nou mediu propice investitiilor din care urmeaza sa scoti bani cu galeata. A aparut si s-a dezvoltat gigantul Google, alaturi de alti vreo doi-trei giganti-pitici si s-au linistit si dumnealor. Pe atunci, un abonament la un furnizor de internet costa cam cat o rata medie la banca, in timp ce astazi costurile acestea sunt aproape nesemnificative. E un punct de pornire intr-o discutie ce ar trebui sa inceapa de la batraneasca vorba: „Sunt prea sarac ca sa-mi permit lucruri ieftine“.
In concluzie, nu cred ca pot spune, uitandu-ma in trecutul foarte recent, ca ma pot declara pesimist sau optimist pentru urmatorii zece ani. Ma declar si semnez: „uluit“. Uluit de felul in care media s-au transformat din binisor in rau si de fractura pe care au reusit s-o produca in relatia cu propriul public. Va doresc o vara frumoasa!