N-am timp nici sa respir, darmite sa mai scriu ceva nou. Se lucreaza peste 12 ore pe zi. Asa ca apelez pentru astazi – in putinul timp liber de-o cafea si-o tigara – la niste povestiri mai noi si mai vechi din jurnalul meu de intamplari si personaje:
1.
Mi-a cazut dintr-o pereche de blugi un numar din-ala pe care il primesti contra bagajului de mana lasat la intrarea intr-un supermarket Carrefour… Blugii respectivi nu i-am mai purtat de luni intregi… Am facut sedinta cu Ralu si am incercat sa realizam ce ne lipseste, ce naiba om fi uitat noi la bagaje, din moment ce numarul care trebuia dat, la schimb, gardianului de la intrare e in buzunar la mine… Numarul 2… Nimic si pace.
2.
Afara, potop, nameti, ghetus, cancer… La casa de marcat din Billa unde asteptam sa platesc, vine sageata de-afara un individ in camasa, cu ochelarii aburiti, rebegit de frig si rupt de nervi. Se repede la casiera, vanturandu-i o punga in fata: „Luati asta de-aici! E expirat!“, explica el. „Cine?“, intreaba nauca femeia. „Tortu’ asta de-nghetata. Noroc c-a vazut nevasta-mea, ca eu is chior. E din 2010. Ce dracu, le faceti valabile pe viata?“.
3.
Am gasit sub mocheta de la portbagajul masinii un cutit vanatoresc, ramas acolo de cand am fost odata la pescuit. Arma alba adevarata, superascutita, iti tai privirea in ea, dar si un bat ori o bucata de sarma. Si, la o adica, cu ceva tupeu, poti sa te bati cu ursul, avand asa ceva in mana.
Cum era al unui prieten, l-am pus in rucsac, ca sa i-l dau. Si-am uitat. La Sofia, in camera de hotel, am constatat infiorat ca trecusem cu „iataganul“ in avion, fara sa fie vazut pe scanner ori remarcat de ochiul expert al vreunui controlor de la aeroport. Si la noi acasa, la Bucuresti, si la bulgari, la Sofia. Si unde credeti ca era „ascuns“ cutitul? In buzunarul exterior, semitransparent, al rucsacului, ala in care iti pui de obicei o sticla cu apa… Schengen, frate!
4.
Trecuse vreun ceas, hai doua, de cand plecasem din Cluj. Ma impacasem deja cu gandul ca mai am macar opt ore de mers pana la Iasi. Imi cautam zenul pe-afara (ca sa nu zic ca priveam tamp pe geamul trenului). Eram cu nasul infipt intr-un tablou cu rame mari, in care ningea ca-n poveste. Trenul, taca-taca, se misca incet, uneori si cu 30 la ora. Tot sa zazen, tot sa meditezi la nimic. Vedeam multe, desi nu ma uitam la ceva precis. Si, la un moment dat, calea ferata ajunge in paralel cu soseaua nationala, la vreo cativa metri una de alta. Pe sosea, printre masini, inainteaza o caruta trasa de doi cai, in care stau un mos si o baba. Ii vad cu coada ochiului, dar inca nu-i bag in seama. Vad printre fulgii pufosi case, oi, caini, oameni minusculi.
Apoi o miscare nefireasca in peisaj imi fura toata atentia asupra soselei. Vad cum baba zboara din caruta – am ratat, din pacate, momentul si explicatia desprinderii –, se rostogoleste de doua ori pe asfalt, sare incredibil de repede in picioare, se scutura pocnindu-se cu palmele pe piept, apoi ii face semn cu mana ridicata mosului care privea ingrozit in urma : „I’m OK… N-am patit nimic!“.
5.
Scena cu mai multi martori: sunt la o lansare de carte, in usa unei librarii, cu vreo doi amici. Vine o fata tinta la mine si zice: „Nenea, imi cumparati si mie o carte?“. Initial, o refuz. Apoi ma gandesc ca n-am mai vazut in viata mea un copil cersind o carte. Intru in librarie, ea dupa mine. Negociez cam ce-ar vrea. Ii cumpar un Creanga. Cica nu l-a citit pana acum. Imi spune „bodaproste!“. I-am cerut voie sa-i fac o poza.
6.
In noptile calduroase din vacanta de vara cantam la chitara in curtea casei. Chestii inofensive, nezgomotoase, ma rog, numai partituri clasice – nu-mi inchipuiam ca pot deranja vreun vecin. Nu mai riscam sa cant ziua, pentru ca mi s-a intamplat sa treaca cineva pe drum, sa bage capul peste gard si sa-mi zica: „Frumos, da’ ceva de Ion Dolanescu nu stii?“. Intr-o noapte calduroasa ca asta, am cantat in legea mea tot ce stiam, pana au inceput sa ma doara degetele. A doua zi dimineata, a trecut o vecina si m-a laudat: „Frumos ai mai cantat la chitara az-noapte. Parca erai Mihai Eminescu“.