Ca sa fiu mai clar, dau si cateva exemple, lasand la o parte cuvintele licentioase de care sunt doldora comentariile. Cineva aproape ca urla pe tastatura: „Dupa ce ca ne-au saracit, acum trebuie sa fim carne de tun pentru a le apara mosiile?“. Altcineva, altundeva: „Sa treaca la aparare cine are interese de aparat in tara asta (proprietati, afaceri etc.). Nu sa stea ca jegosii, in timp ce boborul masculin e trimis la moarte“. Sau: „Prosteala cu patriotismul nu mai tine. E Romania lor, nu a ta“.
Sigur, exista si voci care ii acuza pe cei ce cauta sa-si scape pielea – singura pe care o au – de lasitate si lipsa de patriotism. Dar sunt rare. Tonul general e cel de mai sus: de ce-am fi carne de tun, oricum nu mai e Romania noastra, ci a lor, sa mearga politicienii la razboi sau sa-si trimita copiii acolo. Cei mai pragmatici si mai prevazatori se intreaba cum sa faci sau unde sa fugi ca sa scapi de ordinul de incorporare. „Solutia e sa emigram“, zice cineva, „pe mine, personal, nu ma incearca nici un fel de patriotism fata de Romania“. Iar altul, mai cinic: „Eu nu ies la razboi nici daca Rusia invadeaza Romania. Sa o ia cu cea mai mare placere, sigur o sa fie mai bine decat e acum“. La cata rusofobie exista la noi in tara, atata lehamite e ingrijoratoare.
Ce-i drept, nici in alte tari – cel putin din Europa – nu cred ca lucrurile stau mult diferit. Poate ca stramosii nostri vor fi fost mai patrioti. Nu stiu. Sau poate ca vor fi fost mai obisnuiti cu razboaiele. In Romania traiesc deja trei generatii care n-au trecut prin asa ceva, iar asta e ceva nemaiintalnit in istoria tarii: aproape saptezeci de ani fara razboi. Oricum, daca ar fi sa fac o evaluare aproximativa, as zice ca, in cazul in care ar fi chemati sa-si apere tara, vreo trei sferturi dintre comentatori ar incerca din rasputeri sa n-o faca.
Imi vine greu sa-i condamn. E greu sa accepti ideea ca ai putea muri pentru un lucru in care nu mai crezi. Nu suntem in America, sa ne intrebam ce putem face pentru patrie, nu ce poate face ea pentru noi – fie si doar pentru simplul motiv ca acolo patria inseamna ceva. Cand ceea ce odinioara se numea „tara mea“ incepe sa fie perceput drept „tara lor“, indiferent a cui, cand tot mai multi oameni nu se mai identifica deloc cu tara cu care sunt identificati, inseamna ca tara aceea are o problema mult mai mare decat saracia, injustitia si coruptia. O tara nu e teritoriul marcat oficial de niste granite, ci oamenii care cred ca ea exista. Cand incep sa nu mai creada, incepe disolutia. Ca in fosta Iugoslavie, de exemplu. Mi-aduc aminte ca in anii razboaielor iugoslave in Timisoara se inmultise brusc numarul celor veniti din Vojvodina invecinata sa se inscrie la facultatile de aici, cu plata sau fara. Unii erau etnici romani, dar nu toti. Iar daca erau intrebati, recunosteau ca au fugit de incorporare si de razboi, fiindca nu era razboiul lor si nici n-aveau chef sa moara pentru o tara in care nu credeau. Si au avut dreptate: tara in care nu mai credeau nu mai exista. Ba chiar au contribuit la dreptatea aceea. In astfel de cazuri lucrurile sunt intotdeauna complicate.
Probabil ca n-o sa fie nici un razboi. Si nimeni n-o sa fie nevoit sa isi verifice credinta in tara lui. Totusi realitatea nu se schimba: pentru ca o idee sa existe, trebuie sa creada cineva in ea. Intr-un fel, o tara – o patrie, ca sa nu ne ferim de cuvinte mari – e ca Mos Craciun: cand nu mai crede nimeni in ea, nu mai exista. Ramane o carcasa subreda, care se frange la primul soc. Azi n-as indrazni sa verific rezistenta la socuri a tarii mele. Dar cred ca i-ar prinde bine o renovare zdravana.