Lista care urmeaza, incompleta si partinitoare, e doar expresia regretului ca n-am avut ocazia sa vorbesc mai pe larg despre titlurile mentionate. E drept, niciodata nu mi s-au trezit ambitii exhaustive, iar daca vreo partitura de exceptie din punct de vedere melodic n-a scuturat corzile contrabasului din dotare, e pentru ca mi-a lipsit sensibilitatea necesara bunei receptari. Sau entuziasmul e ceva consumabil?
Asadar, mi-au trecut prin aparatele de redare audio:
Ronnie Earl & The Broadcasters – Good News (blues electric din seria „ne adunam mai multi, ca ne simtim mai bine“); Seth Walker – Sky Still Blue (un bluesman texan care nu ezita sa spere ca piesele sale melancolice vor atenua durerile existentei); Temples – Sun Structures (o reintoarcere la frumusetea si naivitatile sunetului anilor 1960, nu numai din Anglia, tara de bastina a tipilor care formeaza Temples, ci si din SUA, leaganul miscarii flower-power, de ale carei excursii psychedelice aminteste acest prim album promitator); Hunterchild – Hunterchild (imaginati-va un timbru vocal combinat intre Sade si Joe Cocker, cu ingrediente Rod Stewart, care se exprima cu disperarea unui Liam Gallagher privat de stimulente! Cam asa canta, cu vocea inecata in sange, Luke Aaron Jones, ajutat de Marty Sprowless la clape); Ben Frost – A U R O R A (pentru amatorii de „muzica“ facuta la polizoare fixe ori flexibile, bormasini, picamere, aparate de sudura si-alte instrumente de lucru uzuale in mediul industrial, carora tipul nascut in Australia le-a gasit o intrebuintare artistica); Blutengel – Black Symphonies – An Orchestral Journey (dintre sutele de trupe dark-gothic-pop-rock, iesite de sub rochia Renaissance a Anniei Haslam, care si-a reeditat albumul de anul trecut, Grandine il Vento, numindu-l Symphony of Light, i-am ales pe germani pentru onestitatea efortului de a nu-i speria pe credinciosii genului, cei gata sa jure pe sfintele moaste ale blestemelor de dincolo de iad ca ‘a mai tare trupa e aia pe care au ascultat-o ei nu se stie cand!); Crowbar – Symmetry in Black (metale grele si foarte grele, dar nu prelucrate ca Ben Frost, ci in stil clar, americanesc, macar ca New Orleans, zona de origine a trupetilor, parea un izvor nesecat de vraji jazz-swamp-cajun); Cynic – Kindly Bent to Free Us (prima data am auzit trupa pe acest album si am apreciat iscusinta de-a ocoli locurile comune ale atat de multor genuri, ca nu stiu daca li s-ar potrivi vreunul anume); Swans – To Be Kind (iata o trupa, sau mai bine zis o stare de spirit intrupata in diferite persoane cu referinte culturale comune, despre care, ciocnindu-ma in diferite etape ale vietii mele de ascultator haotic, totusi nu pot sa scriu nici un paragraf, deoarece mi se pare ca Michael Gira, artizanul principal, mai mare cu doi ani ca mine, a spus/scris totul; iar cand altcineva chiar canta mai bine decat tine, elegant e sa aplauzi!); The Vintage Caravan – Voyage (un trio de pustani din Islanda, debutand cu hard-rock de buna calitate, ca-n anii 1970, pe undeva asemanator cu Survolajul anilor 1990, cand visam tinereste…); Wishbone Ash – Blue Horizon (vechea trupa engleza sfideaza nonsalant „mutatia valorilor“, vorba lui E. Lovinescu); The Menzingers – Rented World (asta ca sa nu uit ca-mi place punkul); Ghost Town – The After Party (daca e sa aleg un disc al noilor veniti, plini de energie si inventivitate; sper sa-i tina…)
Si nu pot incheia fara consemnarea zvonului asteptat de doua decenii – la toamna, nou album Pink Floyd… Vacanta placuta!