A scris si rescris Rumeno, care initial se numea El rumano si care acum nu mai e coprodus cu Spania, ci cu Italia (precum si cu Suedia). Filmarile au inceput in 21 iulie, iar in 18 august, dupa ce in Bucuresti s-a mai domolit canicula, m-am dus in cartierul Colentina ca sa prind ultima zi in cele doua locatii principale ale filmului. Era si ultima zi de filmare din Romania, pentru ca echipa s-a mutat pe urma pentru o saptamana in Italia.
Ca sa ajungi in Colentina trebuie sa mergi multe statii pe strazi largi cu blocuri pe ambele parti, dar la un moment dat autobuzul 682 face stanga si intra pe stradute linistite, unde nu circula aproape nici o masina. In zona Parcului Andronache esti ca intr-un sat de la mare: case scunde in verdeata, copii care se joaca cu patura intinsa pe trotuar si liniste cat cuprinde. De fapt, cat nu trece trenul la cativa metri de case si aproape de locul unde se va construi autostrada si de unde se vede Pipera. Filmarea are loc pe strada Turistilor (vecina cu Escalei, Cuiului si Mentiunii!), iar strada Turistilor are o semnificatie speciala pentru Catalin Mitulescu, dupa cum voi afla nu peste multa vreme. In mijlocul strazii se va instala un cort de nunta. De fapt, desi am ajuns la timp, e inca devreme. La ora 18 ar trebui sa se stranga lumea, dar Ada Condeescu a pierdut avionul la Sarajevo (a fost la premiera filmului Love Island de Jasmila Sbanic, in care are loc principal), asa ca o sa vina cu urmatorul avion, Alex Potocean incearca si el sa ajunga cat mai repede, iar eu nu pot sta prea mult pentru ca a doua zi ma trezesc la 4.30 (la acest film s-a turnat mai ales noaptea). Echipa se aduna treptat si cine vine isi face incalzirea cinand sub cortul instalat langa cele doua rulote, pe o strada paralela cu Turistilor. Dupa Colentina, echipa se va muta la Ateneul Roman si la McDonald’s-ul de pe Buzesti unde va filma toata noaptea. Deocamdata trupa de lautari repeta melodiile pe care le va canta in film, sunt scoase pe rand obiectele de recuzita – doua motociclete, un balansoar, o masa s.a.m.d. Un scaun pe care scrie nu „Regizor“, ci „Catalin“. („M-am suparat pe ei ca n-am scaun si mi l-au facut in ultimele zile. Dar n-arata a scaun de regizor, nu?“, ma va intreba Mitulescu peste putin timp.)
Langa masa cu buchetul de mireasa sta o fata imbracata in alb. O intreb daca o sa prinda buchetul in film, dar pe urma imi dau seama ca e mult prea tanara, desi arata ca de 16 ani. Bianca Oana Balan e eleva in clasa a VIII-a la Scoala nr. 82 din Titan si o joaca in film pe fiica miresei. Face teatru de patru ani si e in trupa pregatita de actorii Gabriela Bobe si Ionut Popescu. Regizorul secund Emil Slotea a pus-o la casting sa improvizeze o scena in care mama ei se pregateste pentru o nunta tarzie. Spune ca nu i-a fost greu pentru ca si parintii ei s-au casatorit cand ea avea 8 ani. Are si replici, „pe stare“. Ea imi explica la fel de serios si de profesionist si de ce se mai trage astazi peste program. „Ieri s-a tras pe o singura directie si a venit apusul.“
Ca sa ajungi la casa ridicata de scenograful Daniel Raduta special pentru film, unde locuiesc Monica si Luca, trebuie sa traversezi calea ferata si sa treci pe langa santierul viitoarei autostrazi. Mult placaj, se vad costume depozitate, gaini de la o gospodarie vecina. In curte sunt doi paznici si doi catei. Unul dintre ei (dintre catei) se numeste Lili si e in film catelusa lui Luca. Cei doi s-au imprietenit atat de tare incat Denis, interpretul lui Luca, si-a convins mama s-o adopte pe Lili dupa filmari. Pana atunci, Lili isi baga coltii, prieteneste desigur, in picioarele cui apuca. „Buna ziua i-ati dat, belea v-ati capatat!“, spune un paznic. Raluca Papanicoglu, atasatul de presa al filmului, o suspecteaza pe Lili ca si-a dat seama ca mirosim a pisici.
Catalin Mitulescu aterizeaza punctual pe o frumoasa motocicleta galbena cu numarul IF-21-STR. E imbracat lejer si nu pare obosit. Pana sa isi faca timp de o discutie, vorbesc cu directorul de imagine Liviu Marghidan. E prieten vechi cu regizorul si acum ii face imaginea primului lungmetraj pe digital. „Eu cumva am ajuns in breasla prin Catalin. Eram colegi la Geofizica. Andreea Valean, prima lui nevasta, intrase la Teatru si pe urma a inceput si el sa mearga pe acolo. Eu am intrat la imagine de film la un an dupa el.“ Cei doi colaboreaza din nou dupa o lunga pauza, dar Marghidan are impresia ca regaseste aceeasi lume. „Catalin nu s-a schimbat de atunci, are acelasi univers, dar, desi el a copilarit pe aici, nu cred ca filmul e autobiografic. E o poveste pe care a tot modificat-o si pe care pana la urma a plasat-o aici.“ In breasla se stie ca Liviu Marghidan spune lucrurilor pe nume, ceea ce se intampla si azi. Spune ca Mitulescu a avut mai multe zile cand nu i-a ascultat propunerile decat zile cand i-a cerut opinia, ceea ce l-a enervat de cateva ori, dar a acceptat ideea ca trebuie sa-l asculte. „Desi filmam cu cea mai low camera acceptata in cinematografie, Canon C-300, ne dorim un film vizual, si eu spun ca o sa fie. As fi preferat Arri Alexa, dar ca producator Catalin a trebuit sa tina cont si de bani. Nu e o optiune rea (pana la urma, a inchiriat-o de la mine!), dar as fi preferat Alexa pentru ca demersul e pur vizual. Ne dorisem initial un film foarte, foarte pictural, dar acum e o imbinare de minimalism si pictural. Ne-a placut cartierul asta si a trebuit sa schimbam multe.“ Daca Marghidan spune ca in privinta imaginii Rumeno ar putea sa semene cu precedentele doua lungmetraje ale lui Mitulescu, e interesant cum regizorul imbina nostalgia (o poveste filmata pe strada bunicilor, unde a copilarit) cu modernitatea (e primul sau film turnat in digital). „Si-a dat si el seama ce inseamna sa tragi 25 de duble fara sa te lase ficatii“, spune Marghidan, „dar nu e inca foarte impacat cu ideea, ii e putin frica. Nu, nu l-am convins eu sa filmeze pe digital, dar in momentul asta nu mai filmeaza nimeni pe pelicula sau, ma rog, filmeaza cine isi permite. Diferenta e destul de mica, dar costurile sunt foarte mari. Iar digitalul are avantajul ca, daca vrei sa tragi un cadru de 50 de minute, tragi un cadru de 50 de minute.“
„Culmea, digitalul pare mai sensibil, mai fragil“, il va completa Catalin Mitulescu zece minute mai tarziu. „Mai ales in subexpunere, sarful se face mai delicat si trebuie sa fii foarte atent, iar aceste obstacole te demotiveaza. Fortezi actorii, fortezi echipa sa intre in niste limite. In schimb, faptul ca poti filma ca lungime oricat de mult e incredibil.“
Catalin Mitulescu: „E greu pana iti gasesti ritmul“
Discutia se desfasoara in vreme ce trupa de lautari repeta, iar o dubita din film isi ambaleaza in disperare motorul. Bine ca am un reportofon bun.
Zi Catalin, ce zugravesti in filmul asta?
Nu stiu.
Initial nu trebuia sa-l faca Florin Serban? I l-ai luat?
Nu e vorba de asta, pur si simplu am hotarat sa lucram separat. Eu cand vreau sa fluier, fluier a fost suficient ca experienta pe un scenariu al meu, la care el a contribuit si pe care pe urma l-a filmat. Cred ca si pentru el a fost bine sa lucreze pe un scenariu al lui (n.red.: Box) pe care tot el sa-l filmeze.
Ai copilarit pe aici.
Bunicii stateau pe strada asta pe care filmam, Turistilor, la numarul 45. Acum nu mai exista casa. Mai sunt doar cateva case care au ramas neschimbate. Fatada asta (n.red.: arata spre o casa alba de pe stanga) a ramas neschimbata, gardul ala negru la fel. Bunicii stateau unde e BMW-ul. Cred ca am locuit vreo trei-patru ani cand eram foarte mic si pe urma pana la vreo 14 ani veneam foarte des, si in vacante stateam tot timpul. Ai mei se mutasera in Titan, unde se facusera blocuri, si a trebuit sa plec cu ei.
De ce iti placea aici?
Eram liber, umblam descult toata vara. Aici era o plantatie, pe urma era calea ferata si apoi era porumb. Trenul trecea mai rar ca azi, dar unele trenuri mergeau foarte incet, cu vagoane de marfa si, daca sareai din mers, te puteai duce pana in Pipera sau, daca prindeai un tren spre Constanta, pana in Pantelimon unde mai opreau. Teama era ca nu opresc la Pantelimon si ca ajungem la Constanta.
Rumenoun film greu ca productie?
Sunt multi actori, e o desfasurare de forte destul de mare ca mizanscena, cu nunta, cu bataie, cu motociclete, dar nu e un film greu. Nu, n-a fost mai complicat ca la Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii. Am filmat aici, intr-o casa construita special pentru film peste calea ferata, la McDonald’s-ul de pe Buzesti si la Ateneul Roman. Din 26 august o sa filmam o saptamana si in Italia, la Lago di Garda. Filmul il preia pe Radu (n.red.: Alex Potocean), care lucreaza in Italia, si il aduce in Romania pentru ca Monica (Ada Condeescu) nu-i mai raspunde la telefon, iar el are niste suspiciuni. Vine sa vada care-i treaba, sa-si rezolve problema. M-a interesat situatia asta in care ai tot, dar in locuri diferite. Radu are tot ce-i trebuie – are si o femeie pe care o iubeste, si un copil, si un job bun.
N-a plecat sa munceasca pentru bani?
Eu nu cred in chestii din astea, ca trebuie sa muncesti pentru ca iti trebuie bani. Sigur ca si asta e un aspect, e interesant sa castigi 1.000 de euro, dar nu pleci pentru asta. Asta e un motiv. Pleci pentru ca vrei sa incerci lumea altfel, singur. Nu o spun numai pentru ca si eu am trecut prin asta (n.red.: si Catalin Mitulescu a muncit in Italia inainte de a se apuca de cinema). Am cunoscut multe cazuri, chiar si in cupluri in care el lucreaza in Dubai si ea lucreaza nu stiu unde. Si la alte clase sociale e vorba de acelasi lucru – de a trai impreuna, dar in locuri diferite. Crezi ca functioneaza?
Depinde de oameni. Poate sa functioneze.
Functioneaza un timp. Eu cred ca depinde de femeie… In cazul asta, cred ca lui ii convine cumva, dar, pentru ca ea nu-i mai raspunde, ii transmite un mesaj clar ca relatia lor nu mai functioneaza. Cam acolo e esenta – ce simt unul pentru celalalt si cum vede fiecare viitorul, daca reusesc sa puna cap la cap toate lucrurile astea. El se simte implinit si are in Italia un statut care il face fericit. Monica si Radu nu se casatoresc in film, doar vorbesc despre asta. De fapt, ce importanta are? Scenariul asta a fost tot timpul pe muchie; era un film de gen, adica un thriller, dar in esenta tema era intoarcerea – daca e posibila, cum gasesti trecutul, daca il mai gasesti… Nu ma intreba daca personajele il mai gasesc pentru ca nu cred ca pot da un raspuns. Primul scenariu era o poveste cu crime, dar pe mine ma interesa tema, ori thrillerul nu prea rezista in combinatia asta. Nu era nici un film de gen pur, care sa ma provoace la modul asta, si nici un film despre ce voiam eu sa fie. Am ezitat daca sa pastrez thrillerul si, pana la urma, am renuntat la meseria eroului, cea de ucigas platit. I-am schimbat doar meseria!…
Thrillerul va veni in alt film.
S-ar putea, da. E un personaj care ma bantuie.
Nu te preseaza sa filmezi repede? Nu te enerveaza cand esti intrebat: „Ce faci, Catalin, cand filmezi?“?
Ba da, dar eu am mers cu Strada Film pe mai multe planuri si cred ca am vrut prea mult – si producator, si… Asta iti consuma timpul si, chiar daca pare ca poti fi producator si in acelasi timp sa te ocupi de filmele tale, nu e asa. Uite, dureaza mult pana te asezi pe un scenariu si, pana la urma, daca se mai intampla ceva, scenariul incepe sa oboseasca, vrei sa-l rescrii… E greu pana iti gasesti ritmul. Dar acum, din fericire, am o poveste, adica am un scenariu pe care o sa-l filmez la primavara. Se numeste Heidi si a fost deja finantat de CNC. Sunt in discutie pentru el cu niste parteneri francezi. Actiunea se intampla intr-o lume foarte diferita. E vorba de fetele astea care majoritatea nu reusesc in modelling si care ajung sa traiasca de pe urma barbatilor, la limita prostitutiei.
De ce te preocupa acest subiect? Banuiesc ca prin el vrei sa ajungi la altceva.
Ma preocupa setea asta de experiente, de a fi in multe locuri, de a avea de toate – si calatorii, si haine, si masini de un anumit fel, si weekend-uri in Dubai. Nevoia de a consuma lucrurile astea foarte repede e o pofta care se auto-alimenteaza. Nu spun ca e rea sau buna, e un fenomen care e trait cu intensitate. Dar sunt alte lucruri pe care, in momentul in care intri in cursa asta, trebuie sa le sacrifici, iar in Heidi tocmai despre asta e vorba, despre ce ar trebui sa sacrifice eroina si daca vrea sa sacrifice ca sa mearga mai departe.
Ai si tu aceasta sete, la alt nivel?
Da, lucrurile astea s-au schimbat si sunt acum inlocuite de experiente. E o foame de a avea experiente si de a le avea repede. Iar timpul alearga intr-un anumit fel.
Cu Heidi, pe care il filmezi la primavara, o sa recuperezi anii de asteptare.
Nu stiu daca recuperez, dar mi se pare un ritm mai bun sa fac un film pe an sau unul la doi ani. Cred ca daca astepti, asa, sa vanezi subiectul vietii… Nu am facut asta neaparat, dar in anii astia au cazut multe povesti, au fost inlocuite de altele, cum e Rumeno asta care cred ca e la al patrulea draft esential.
La Strada Film mai aveti si doua lungmetraje de debut in pregatire.
Da, il avem pe Radu Dragomir cu Lectia, pentru care am obtinut o finantare mica de la CNC, 120.000 de euro, dar pe care o sa-l facem. Anul asta filmam, voiam in toamna, dar s-ar putea sa se amane putin. Scenariul l-a scris el, e vorba despre doua studente care vor sa-si ia examenul neaparat si care petrec o noapte cu profesorul, schimband tot felul de impresii si pareri. La drum cu tata, de Anca Miruna Lazarescu, e complet finantat, si in Germania, si aici. Se filmeaza acum, in septembrie. E vorba despre doi frati sasi care il duc pe tatal lor in excursie in RDG, si pe drum se intampla Primavara de la Praga. Filmul e in romana si germana, dar actorii sunt romani – Alex Margineanu, Razvani Enciu si Ovidiu Schumacher care face complet altceva decat ce facea in BD la munte si la mare.
Rumeno e o coproductie intre Strada Film (Romania), Film i Väst si The Chimney Pot (Suedia) si Apapaja (Italia), sustinuta financiar de CNC, TVR, Catena si Media Investment Communication. Din distributie fac parte: Alexandru Potocean, Ada Condeescu, Radu Romaniuc, Oana Tudor, Luminita Erga, Puiu Lascus, Claudiu Trandafir, Lucian Ciurariu, Andrei Ciopec, Mariana Danescu, Ioana Valeria Stoian, Dragos Mostenescu, Roxana Condurache, Marian Parvu. Director de imagine e Liviu Marghidan, iar monteur Ion Ioachim Stroe.
FOTO: Iulia Weiss