– Fragment –
Ce inseamna a fi evreu
…Cand iti descoperi evreitatea la cinci ani, intr-un lagar, esti instantaneu conectat la o straveche tragedie colectiva, care iti anuleaza optiunile. Holocaustul a fost, prea timpuriu, prima mea brutala initiere in existenta. Totalitarismul comunist a insemnat, apoi, nu doar interdictia si anihilarea traditiei, ci si o complicata instruire in conditia de marginal si de suspect. In sfarsit, exilul m-a restituit, in pragul batranetii, premisei de strain si nomad, careia crezusem a-i fi gasit rezolvarea prin inradacinarea in limba si cultura tarii in care m-am nascut.
Evreul nu este definit, insa, doar prin adversitatea celorlalti, cum credea Sartre, si nici nu este suficient sa te nasti din parinti evrei, ca rabinul Jehoshua din Nazaret, viitorul Iisus Hristos al crestinilor. Ceea ce face istoria si ceea ce facem fiecare dintre noi din acest „ghinion“, cum spunea Heine, ne defineste pana la urma.
Scriitorul se legitimeaza prin opera sa, vie doar in masura in care este inconfundabila, singulara. Arta este profesia cea mai individualizata, iar apartenenta implicita sau explicita la o comunitate intra prea capricios in ecuatia mereu fluida a creatiei pentru a-i prevedea efectele. O carte sta singura in fata judecatii, nici o emblema etnica n-o poate salva, cum nu poate fi pacificata singuratatea scriitorului printr-o simpla incolonare comunitara. Fara vreo intentie de afiliere sau militantism, am simtit, totusi, inca de la inceputurile mele literare si mai ales in anii din urma, cum biografia imi marcheaza, inevitabil, tematica, tensiunea si tonalitatea scrisului. Experientele numite Holocaust, antisemitism comunist, exil s-au potentat, astfel, prin experienta extrema a literaturii. O binara si complementara situare in zona-limita, de risc crescut si de intensitate crescuta, a existentei. Daca poetul a fost considerat dintotdeauna un fel de evreu, scriitorul evreu, obisnuit de timpuriu cu glumele destinului, ar putea revendica privilegiul unei duble invocari a apartenentei sale.
Scriitorul evreu in arena publica
Avand cea mai mare parte a biografiei localizata in Europa Rasariteana sub regim comunist – unde viata adevarata era subterana, iar cea publica, o arena a mascaradei –, am avut destule motive sa ma indoiesc asupra rostului si rolului scriitorului ca orator pe scena publica.
Viata ne-a invatat, acolo, sa nu avem incredere in nimic public; cititorii ne citeau cartile printre randuri, iar noi acceptam aceasta distorsiune ca pretul inevitabil al mutualitatii exilului nostru intern.
Cum bine stiti, politica este Putere, arta – libertate; intr-un stat totalitar, arta nu mai este doar o provocare – cum este pentru orice autoritate –, ci devine, nici mai mult, nici mai putin, inamicul. […]
In anii aceia de teroare si mizerie, cand parea ca suferim cu totii impreuna, ca suntem cu totii „evrei“, ar fi fost indecent de insistat asupra a ceea ce era rezervat in plus alogenului. De altfel, nu poti sa-ti evaluezi cu adevarat situatia daca nu poti critica (nici macar) propria comunitate, daca iti este interzis sa-ti exprimi conflictele cu ea, daca traiesti in acea continua stare de asediu caracteristica societatii totalitare. […]
„Singuratatea poetului, ce este singuratatea poetului?“, intreba chestionarul cu care un grup de scriitori romani de origine evreiasca, atrasi de aforisme si calambur, se amuza in primii ani de dupa razboi.
„Un numar de circ neanuntat.“ Acesta a fost raspunsul dat atunci, cu o jumatate de secol in urma, de tanarul poet Paul Celan, inainte de a pleca in exil in Occident.
In marele circ al lumii, Poetul apare ca un August Prostul neadaptat cotidianului in care semenii ofera si primesc portia de realitate comestibila. Bizarul „incurca-lume“ viseaza alte reguli, alte evaluari si recompense, dar da, totusi, adesea dovada de o profunda cunoastere a concetatenilor sai, de la care preia si carora le restituie un soi de magie, elaborata si spontana deopotriva. Slabiciunea sa poate fi vazuta ca o forta codificata si oblica, insingurarea sa – ca un mai profund sens al solidaritatii, imaginatia sa – ca drumul cel mai scurt inspre realitate.
Inevitabil, August Prostul il intalneste, in cele din urma, in animata arena publica, pe Clovnul Puterii. Toata tragicomedia umana poate fi vazuta uneori in aceasta intalnire, in istoria Circului ca Istorie.
Artistul care a trait sub tiranie (si chiar cel care nu a trait cosmarul ei) nu poate ignora bariera care separa cele doua roluri.
Credeam, cand ma aflam acolo, in Estul totalitar al Europei – si inca mai cred si acum, aici, in departata Lume Noua –, ca un nume „adunat pe o carte“ semnifica, poate, suprema incercare omeneasca de solidarizare cu ceilalti, de sfidare a destinului fiintei muritoare. Credeam ca lumea cartii, a literaturii reprezinta miraculoasa convertire a suferintei, a stradaniilor si sperantelor solitare. Si cu toate acestea, luptam si pentru a depasi impasul dintre solitudine si solidaritate.
Exista momente cand si cei mai solitari literati sunt obligati sa-si depaseasca scepticismul si sa accepte riscul retoricii. Nu numai Emile Zola a facut-o. In secolul nostru au existat numeroase situatii extreme cand scriitorii s-au ridicat deasupra terorii, au renuntat la ticurile oportunismului local, au lasat deoparte fireasca lor neincredere in retorica si si-au declarat opozitia fata de opresiune, fata de negrele ei mijloace si manipulari – inclusiv antisemitismul.
Intotdeauna am crezut intr-o dubla, complementara integritate a scriitorului – fidel, in scrierile sale, criteriului artistic si pastrandu-si, in acelasi timp, cand infrunta capcanele vietii publice, fermitatea civica si morala. Niciodata si nicaieri nu a fost usoara implinirea acestei duble exigente. Nu a fost usor, fireste, in Estul comunist si bizantin, nu este usor nici in capitalismul occidental de astazi.
Raman, desigur, imense diferentele dintre o societate inchisa, deformata de teroare, frica si mizerie, si o societate deschisa, deformata de competitie egoista si publicitate vulgara, dintre un colectivism artificial si ipocrit si un individualism bine exersat. Dar este uimitor, totusi, sa descoperi uneori similitudinile ascunse dintre o societate obsedata de minciuna si o societate obsedata de bani. A contempla omul liber si carnavalul nu totdeauna vesel al pietei libere, dupa ce ai cunoscut omul captiv si carnavalul sumbru al tiraniei, a scruta formele atat de variat prolifice pe care le iau demagogia, cinismul, bigotismul intr-o societate inchisa si intr-o societate libera – aceasta se dovedeste adesea o experienta mai mult decat instructiva.
Dupa infrangerea fascismului si prabusirea comunismului, societatea deschisa trece, se pare, ea insasi printr-o adanca criza, printr-o pierdere a coerentei, a decentei, a generozitatii si a maretiei. Nevoia unui inamic (etnic, ideologic, sexual, religios) anima si deruteaza deopotriva lumea globala a capitalismului actual.
Narcisismul comunitar genereaza suspiciune si idolatrie; formatiunile sectare prezinta uneori similitudini socante cu modelul autoritar. Blasfemia – un concept atat de puternic in canoanele totalitare si o forta motrice a demonizarii diferentelor in „socialismul real“ – opereaza, in lumea libera, doar in zone restranse, in grupuri mai mult sau mai putin izolate, mai ales sub forma scandalului – scandalul instantaneu transformat in carnaval si redus, prin reclama comerciala, la un produs de rutina.
Pe masura ce forta blasfemiei a devenit tot mai neglijabila, carnavalul si-a extins arena publica. Consumul pantagruelic al publicului de televiziune – omniprezentul si omnipotentul capcaun al vulgarizarii – comprima Babelul terestru la un balci de sat urias. Realitatea „televizata“ devine „protorealitate“ devoratoare, fara de care realul nu este confirmat si, deci, pare ca nici nu exista.
Prezentul pare sa fi pierdut perceptia ultragiului, a enormitatii: ne-am adaptat la o coabitare de rutina cu ele. Nimic nu pare audibil daca nu este scandalos, dar nimic nu mai este destul de scandalos pentru a deveni memorabil.
Mai mult ca oricand, am avea nevoie, s-ar zice, de un „ideal“ transcendent in lumea noastra centrifuga, materialista, schimbatoare, din care conceptul de ideal pare sa fi fost expulzat. Pe de alta parte, experienta totalitarismului de toate tipurile ne-a facut vigilenti la (si constienti de) manipularile potentiale ale oricarui ideal.
Pentru a intelege pericolele la care este expusa democratia n-ar fi inutil, poate, sa privim si spre istoria de-o viata a lui August Prostul, spre ce a insemnat puterea celui lipsit de putere in lupta contra totalitarismului, in confruntarea riscanta cu mediul imoral al timpului si locului sau.
Secolul care isi cronometreaza vertiginos sfarsitul pare grabit sa-si descarce memoria prea incarcata de istorie.
Pentru scriitorul est-european stabilit mai demult sau mai de curand in Occident, sfarsitul de secol sedimenteaza ca intr-o palnie un bizar amestec de istorie si biografie. Holocaustul, dictatura comunista, exilul – care, deloc intamplator, sunt si tragedii evreiesti – concentreaza traumele esentiale.
Oricine studiaza astazi trecutul numit secolul XX nu poate evita o anume senzatie de oboseala, nu doar fata de ceea ce a fost sa fie, dar si fata de ceea ce ar mai urma dupa acest epuizant „exercitiu preliminar“ al edificarii unei lumi noi, viitorul, adica, anuntat de noul secol si noul mileniu ce bat deja la poarta noastra. Si la usa noastra evreiasca, bineinteles, fie ca este sau nu prevazuta cu o mezuza.
In ciuda rolului sau marginal in arena publica a societatii noastre de consum, scriitorul ar putea sa mai aiba, totusi, ceva de spus, chiar si in ciudatul sau rol de la tribuna.
Nu ca profet al viitorului – ultimii profeti au disparut acum doua mii de ani si au profetit adesea gresit – ci ca observator independent al unui trecut tulbure si ca participant independent intr-un prezent la fel de tulbure. In fond, la acest sfarsit-inceput de lume, efemera si continua neliniste umana, unicitatea ei, creativitatea ei extraordinara, drama si visurile ei sunt aici, cu noi, imprejurul nostru si dincolo de noi, in clipa cat un veac a fiecarei zile inca vii.
CARTEA
Laptele negru include incitantul eseu „Dincolo de munti“ despre Fondane si Celan, alaturi de multe alte texte remarcabile – despre Bruno Schulz, Kafka, Giorgio Bassani, Philip Roth, Saul Bellow, intre altii – si de un impresionant eseu-confesiune al unei studente catolice de la Bard College.
AUTORUL
Norman Manea (n. 1936), unul dintre cei mai apreciati prozatori si eseisti romani, profesor de literatura europeana si „writer in residence“ la Bard College, New York. Volumele sale au fost distinse cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1979) si Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste). In 1992 a primit Bursa Guggenheim si Premiul MacArthur, in 1993 Biblioteca Nationala din New York l-a sarbatorit cu prilejul acordarii distinctiei de „Literary Lion“ al bibliotecii, in 2002 i s-a atribuit Premiul international de literatura Nonino pentru „Opera omnia“, iar in 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Intoarcerea huliganului. In 2010 a primit distinctia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“ din partea guvernului francez, iar in 2011, prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. In 2012, Uniunea Scriitorilor din Romania i-a decernat Premiul National pentru Literatura. La Editura Polirom a publicat: Intoarcerea huliganului (2003, 2006, 2008, 2011), Plicuri si portrete (2004, 2014), Fericirea obligatorie (2005, 2011), Despre Clovni: Dictatorul si Artistul (2005, 2013), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (2005, 2010), Plicul negru (2007, 2010), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Inaintea despartirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008), Atrium (2008), Variante la un autoportret (2008), Vizuina (2009, 2010), Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian (2010), Cuvinte din exil (impreuna cu Hannes Stein, 2011), Captivi (2011), Cartea fiului (2012) si Zilele si jocul (2012).
Galerie foto
