devotati sau numai arondati religiei in care s-a intamplat sa ne nastem, sperand ca macar in ultimul ceas sa fim izbaviti de pacatele tineretilor. In loc de asta, punker batran condamnat la excese, ma rasfat cu discuri de vinil, cumparate la mana a doua sau a noua, si ma „pocaiesc“ dinaintea televizorului, survoland reportaje transmise de canalul Trinitas, inca nu (si nu stiu de ce nu!) in HD.
„You are sleeping unhampered by guilt/ Comes the morning you shut down/ The devil’s breath is a disease on your lips/ Reaching out for your loss/ You prey on your flock…“. Nu, nu m-am apucat sa scriu versuri in engleza, ci am citat prima strofa din piesa a treia, Moon Above, Sun Bellow, de pe noul album Opeth – Pale Communion (2014, Roadrunner). La fel ca destule altele, credinta e o problema personala, o „chestiune intre mine si Dumnezeu“, cum spunea Camil Petrescu undeva. Vedem cu totii ce inseamna si cum se deformeaza credinta cand ajunge religie, devenind principala motivatie a turmei. Si cum decade cand e… „impusa obligatoriu“!
Nu sunt o persoana cu preocupari dedicat evlavioase. Dar, usor melancolic, nu pot sa evit tema, dupa ce-am ascultat cu multa desfatare noul album al suedezilor care inspaimantau acum 3-4 lustri cu ritmuri grele de metale psihastenizate. Sper ca nu comit vreo impietate vorbind in dodii despre death-metal vizavi de biserica noastra traditionala, ce-si aroga sfintenia inainte de a-si asuma penitenta si taxeaza muzica rock drept unealta satanica (apapistasa). (Iar metalele grele sunt valorificate prioritar de copiii bisericilor catolice, neoprotestante, lutherane sau cum or mai fi.) As intelege pe ortodoxul care condamna rockul, laolalta cu alte „nenorociri“ occidentale, daca ar avea bunul-simt sa nu faca uz de acele nenorociri, care pot fi numite cuceriri sau trepte ale civilizatiei. Parca nu te poti erija in aparator al binelui folosind armele raului; si nu vorbesc acum de razboi sau diplomatie, ci numai de polemica si teorii.
S-ar putea scrie un eseu complex despre noul album Opeth, pornind chiar de la titlul perfect ambiguu. Pale, in engleza, inseamna, desigur, palid, spalacit, slab, difuz, ingalbenit, fara valoare etc. Dar mai inseamna si par, tarus, teapa; de unde sensul figurat de ingradire, hotar, limita, cu extinderea presupusa de verbele a ingradi, a imprejmui, a inconjura. Communion e un termen prea cunoscut ca sa-l mai traduc, iar interpretarea nu poate fi scuturata de firimiturile cuminecaturii primite de la preot, dupa slujba. Versurile lui Mikael Åkerfeldt contureaza un peisaj coerent, ce tine de procesul natural specific vietii in societatea contemporana. „Are we nursing destruction?/ Pursuing a dream we once had/ Was it our intention/ to follow this road ‘til the end/ Even if the end is a world of sorrow?“ Intr-adevar, buna intrebare! Raspunsul configureaza personalitatea fiecaruia. Iar asta inseamna destinul, cum ar zice misticul de serviciu…
„The grave of our youth is up ahead/ And life has become a burden/ We move in circles of suppressed despair/ Waiting for the sun/ And turning stones to find evidence/ But it hides in the recesses of our hearts.“ Nu sunt sigur ca aici este vorba de poezie adevarata, las critica literara sa se pronunte. Aproape ca n-as fi fost atent la versuri, intr-atat de frumoasa e muzica in care sunt gravate. Iar cand mixul final este asigurat de Steven Wilson, si e-n surround, placerea ascultarii depaseste pe a comuniunii amanate de iluzia ca viata noastra dureaza la nesfarsit.
Poate ca asa e.