Agoniseala mea, nu de-o viata, cum ar spune colegii ziaristi, ci din ultimii cinci-sase ani, cand am avut un salariu decent si am facut si economii substantiale taind tutunul si alcoolul din lista de placeri ale vietii. Intelegerea cu proprietarul a fost sa imi inchirieze pe termen lung. Poate pentru ca e foarte batran, pentru el termen lung a insemnat zece luni. M-a anuntat ca trebuie sa eliberez casa, ca o vinde. Imprumutasem bani sa aranjez totul dupa gustul meu; nici nu apucasem sa achit creditul si trebuia deja sa ma mut. A cata oara?
Preavizul l-am primit la sfarsitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a gasit cumparator, au batut palma si m-a anuntat ca trebuie sa eliberez casa pana la Craciun. Imi place sa ma mut la marile sarbatori, atat laice, cat si crestine. Asa ca anul asta voi prinde Craciunul in casa noua. Chiar noua, facuta anul asta. Un apartament modest in Bragadiru. Al meu. L-am cumparat cu un credit Prima Casa 4, cu avansul platit din bani imprumutati de prieteni. Si tot de prieteni indrumat. Aveam 200 de lei – toti banii – cand am inceput procedurile de creditare.
Dupa 25 de ani de umblat din casa in casa, simtul proprietatii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie ca am, in sfarsit, un loc al meu. In schimb, ma incearca o tristete difuza la gandul ca ma mut pentru ultima oara. Imi iau geamantanele, copilul, pisicile si plec! Adio, Bucuresti!“
Este finalul unui articol publicat de Viorel Ilisoi in „Jurnalul National“, in decembrie 2011. Te gandesti ce se poate scrie despre acest bilant-confesiune; si despre viata ziaristului roman pe care textul lui Ilisoi, deodata, a pus-o in lumina. Ce sa mai adaugi, dupa asa ceva? Si in ce registru?
Lasand patetismul deoparte, sa observam ca viata Ziaristului autohton devenise un fel de mit urban pentru publicul nostru. Imaginea cu putere de circulatie era (si inca este) cea a unui personaj ubicuu si rozaliu, care trece din talk-show in talk-show pentru a-si revarsa competentele in varii directii. In fata acestui personaj – Ziaristul!, Ziaristul Temut! – politicienii se fac livizi, Premierul tremura, iar Presedintele isi pierde ideea. Ziaristul ridica putin vocea sau priveste, semnificativ, pe deasupra ochelarilor cu rama de aur; este suficient pentru ca telespectatorii sa tresalte de bucuria executiei ce urmeaza.
E o combinatie, aici, de Avocat al Poporului (pe rit nou) si de Procuror (pe rit vechi), o metafora izbitoare a unei Puteri care se poate cuantifica in rating si share, in tiraj si vizualizari, citari si preluari. Caci mitul urban nu este numai mit. In nucleul lui, poate functiona perfect si evolua o data cu vremurile.
Intrebarea legitima este ce legatura are acest varf al aisbergului mediatic cu munca de jurnalist, pe de o parte, si cu viata ziaristilor X, Y si Z, pe de alta. Nu cumva aceasta fotograma obsedanta a Ziaristului omniscient si omnipotent a facut, in ultimii ani, mai mult rau decat bine imaginii breslei? Profilul Ziaristului atat de indignat de cum merg lucrurile in tara si atat de satisfacut de cum ii merg afacerile lui personale – nu cumva aceasta imagine schizoidala a aruncat un discredit nemeritat pe munca atator jurnalisti dedicati si cinstiti, precum Viorel Ilisoi?
Nu asociez nicidecum bogatia cu incorectitudinea si lipsa unui acoperis deasupra capului cu cinstea. Nu iau, simbolic, de la cei realizati material si social pentru a face, tot simbolic, „dreptate“ celor aflati pe drumuri. Dar nici nu pot sa nu observ uriasa diferenta de statut intre un, asa zicand, SuperZiarist (pe baza caror performante jurnalistice?) si „palmasii“ care, de dragul meseriei de ziarist, duc o viata ca a lui Viorel Ilisoi.
Din fericire, publicul larg nu mai are credulitatea de la inceputul anilor ’90. Oricata capacitate de adaptare la piata ar fi dovedit, Ziaristul rozaliu si extrem de multumit de el insusi nu mai are acea consacrare lesnicioasa care-l facea – pe mai nimic – infailibil. Cititorii cam stiu, acum, ce sa ceara; si de la cine. Iar Ziaristul de la care cititorii nu mai cer nimic isi poate considera incheiat traseul fabulos. Oricum, fabulos e ca a durat atat. Se poate considera, o data in plus, multumit.…
In articolul din „Jurnalul National“, cu odiseea lui locativa, vad frumusetea dureroasa a unei meserii incomparabile. E, da, o frumusete mizera – dar nu si una trista, ori resentimentara, ori haiduceasca. Viorel Ilisoi este un om fericit. E atat de pasionat de ce face, incat suportul (daca nu beneficiul) material al activitatii profesionale a devenit irelevant. Un adevarat jurnalist nu scrie pentru bani; pentru avantaje materiale; pentru resurse si putere. Un jurnalist scrie pentru ca nu poate face altfel.
Viorel Ilisoi e atat de inrobit meseriei lui, incat si-a modelat viata cu ea.
Ziaristul roman – el este.