De ce n-a inceput editorial Agopian cu Manualul intamplarilor? Din doua motive. Primul, si cel mai important pentru el, era ca n-ar fi avut cum. Scrisese Ziua maniei inainte de a se apuca de Manual. Nu sunt foarte sigur ca Agopian terminase de scris Manualul intamplarilor inainte de aparitia primului sau roman, care a stat mult timp la pastrare in sertarele lui Alexandru Paleologu, pe atunci redactor la Cartea Romaneasca. Sigur e ca vizitatorii lui Nichita Stanescu, unii dintre ei, nu toti, il laudau prin targ pe Agopian pentru o carte pe care urma s-o publice, astfel incat Manualul avea o mica legenda care-l facea pe autorul necunoscut editorial un debutant despre care se va vorbi. Nichita Stanescu nu se duce sa-i puna o pila la vreo editura lui Agopian, ca sa nu-i strice debutul in calitate de om al lui Nichita. Totusi acum pare ciudat ca poetul care le spunea tuturor debutantilor care-i bateau la usa: „Batrane, te pup in cur!“, in semn de pretuire, n-a miscat nici macar un deget pentru Agopian, pe care-l decreta genial la el acasa si ii cerea sa citeasca din Manual de fata cu reprezentantii lumii literare care veneau la el in vizita.
Din amintirile lui Agopian n-am inteles daca Nichita Stanescu nu i-a facut reclama la vreo editura ca sa nu-i umbreasca debutul cu interventii sau daca, mai curand, poetul Necuvintelor nu voia din comoditate sa se angajeze in sustinerea unui debutant pe care-l ridica in slavi la el acasa, rugandu-l sa citeasca despre Zadic Armeanul si despre Ioan Geograful lucruri care nu s-au mai auzit, doar din placerea de a le mai asculta o data, si de fata cu oaspetii sai.
Daca atunci Agopian inca nu dusese la capat Manualul, cu siguranta ca a facut-o dupa invitatiile lui Nichita de a citi din aceasta carte fara pereche. Si tot atunci Agopian a ajuns la concluzia ca nu trebuia sa se grabeasca publicand-o. Manualul intamplarilor ar fi parut venit de nicaieri si, se temea autorul sau, ar fi riscat sa treaca drept o simpla ciudatenie literara. Cu aceasta constiinta a neasemanarii cartii sale cu nici una alta, Agopian mai publica doua romane. Tache de catifea si Tobit. Cu Tache, aceasta bijuterie literara, autorul Zilei maniei isi confirma vocatia si isi impune numele in plina dominatie literara a optzecistilor in randul carora se trezeste varat, desi romancierul n-avea legatura cu textualismul nici macar in calitate de „tovaras de drum“. Nu mult dupa aceea Agopian va primi certificat de postmodernist. N-a protestat nici atunci, desi dezbaterea din jurul postmodernismului il lasa la fel de rece ca si discutiile despre textualismul unora dintre optzecisti.
Spre deosebire de prozatorii noului val, Agopian n-a scris texte teoretice de nici un fel, ci si-a vazut de fictiunile sale. La institutul unde lucra, scrie el amuzat in memorii, se zvoneste mai intai despre neinsemnatul tehnician care publica romane ca i-ar fi scris cartile sotia lui, Cristina, apoi ca adevarata lor autoare era soacra lui Agopian. Ceea ce romancierul ii va povesti redactorului sau de carte, Mircea Ciobanu, dupa ce s-au imprietenit. Ciobanu avea sa-i spuna apoi de multe ori, in public, sa-si puna soacra sa mai scrie o carte, chestie pe care un scriitor fara simtul umorului a incercat s-o transforme intr-o dezvaluire de senzatie. Dezvaluitorul n-a izbutit altceva decat sa se faca de ras.
Cand a aparut Manualul, cu cele nici o suta de pagini ale sale, Zadic Armeanul, Ioan Geograful si lumea din jurul lor au parut un fel de esentializare a primelor romane ale lui Agopian, un recipient miraculos in care unii au vazut un roman, iar altii, mai aproape de adevar, un ciclu de povestiri legate intre ele de un fir fantastic nemaiintalnit in proza romaneasca. Titlul le-a starnit unora banuiala ca autorul isi produsese aici arta poetica, intr-o forma incriptata, fara echivalent. De fapt, Manualul era uvertura, publicata cu intarziere, a romanelor sale si, intr-un fel, un indreptar de lectura a lumii inventate de Agopian. Aici, orice s-ar intampla, ti se pare ca nu se intampla nimic, ci doar urmeaza sa se produca, intre un trecut prins in carti, ca intr-un insectar din care isi iau zborul cuvintele intamplarilor petrecute, si un viitor despre care nimeni n-are habar.
In aceasta lume se pot intalni, in chipul cel mai firesc, ingeri si caini vorbitori, cacodemoni, pasaroi grecesti implatosati si molosi enigmatici fara ca Zadic si amicul sau Geograful, dascal la scoala de la Coltia, sa se mire. Cei doi pierde-vara, in lenevia lor, apar de nu se stie unde si dispar nu se stie incotro, Geograful, cu gandul la Englitera pe care n-a vazut-o niciodata, Zadic, tanjind dupa balurile muscalesti unde se infatisa mascat in turc. Intamplarile din Manual au loc intr-un prezent al trecutului in care cele reale sunt invaluite intr-un abur fantastic, iar cele fantastice capata noima lucrurilor care se pot pipai, prin schimbarea perspectivei, de nimic vestita de povestitorul atoatestiutor al cartii, care nu-si pierde vremea cu intrebari despre natura lor. Aidoma autorilor din vechime, cel ce consemneaza intamplarile din Manual nu pune la indoiala nimic din ceea ce s-a scris inaintea lui, caci unde am ajunge cu asemenea zadarnice chitibusuri?
Acest Rabelais al zilelor noastre joaca, din placerea sau mai degraba ca raspuns la porunca nu se stie de unde venita de a povesti, o comedie a credulitatii la care il face partas pe cititor, la fel cum Ioan si mai practicul din fire Zadic sunt incredintati ca in cuvinte se adaposteste partea nepipaibila, dar cat se poate de adevarata, a lucrurilor pe care le contin. Singura parere care cutremura convingerile celor doi, in timp ce se cred bolnavi de ciuma si le cresc aripi, e ca poate or fi morti de li intampla cate li se intampla, iar ei nu stiu. La randul sau, cel care ii povesteste, cand nu citeaza pe larg alte personaje in Manual, nu gaseste de cuviinta sa risipeasca incertitudinea cititorului, ci doar le noteaza transformarea, cu aceeasi incredere de nestramutat in puterea cuvantului de a purta intamplari si fiinte si lucruri in substanta lui nepipaibila, dar cat se poate de adevarata.
Daca stai de vorba cu el despre cartile lui, Agopian iti povesteste mai degraba despre Tobit si Sara si mai ales despre Tache de catifea. Incat ai zice ca se fereste sa se apropie prea mult de capodopera lui, Manualul intamplarilor, ca si cum n-ar vrea sa intre din nou in misterele cartii care contine cheia mai tuturor romanelor sale.
Stefan Agopian, Manualul intamplarilor, colectia „Fiction LTD“, Editura Polirom, 2014