– Fragment –
O singura placere imi doream sa gust din nou, in ciuda juramantului meu ca nu aveam sa-l mai vad sau sa ma mai gandesc vreodata la el. Talentele de explorator ale barbatului pe care stiam ca nu-l cheama Honoré ma ademeneau in casa de pe Rue de l’Arcade. De doua ori am ajuns pana la coltul strazii si n-am fost in stare sa merg mai departe. Il auzeam pe preot dojenindu-ma; mi se nazarea ca o aud pe mama suspinand; ascultam ceea ce mi se parea a fi constiinta mea avertizandu-ma in privinta pericolelor ce ma asteptau. Vocile ma faceau sa ma retrag, sa-mi intorc pasii spre Rue des Trois-Frères, spre confortul si intimitatea mansardei mele, spre alte capitole din Marcel Proust.
— Bun venit in Templul Desfraului, a spus monsieur Albert. Eram sigur ca te vei intoarce. Stiu ca Honoré, cel de neinlocuit, va fi fericit sa te vada.
Si-a dezvelit dintii ingalbeniti intr-un zambet si a adaugat:
— Pe Honoré il vrei, nu-i asa?
— Da.
— Am sa-l trezesc indata. Daca are vreun defect, acela e ca uneori se desfata cu vin si alte alcooluri in exces. Azi-dimineata s-a intors ravasit si nefericit. M-a deranjat asa de tare, incat aproape am renuntat la serviciile lui. Era cat pe ce sa-i trantesc usa-n nas, cand m-am gandit la tine, tanarul meu roman bogat, si la dezamagirea pe care ai incerca-o daca nu l-ai gasi pe Honoré gata sa-ti indeplineasca cele mai mici si mai nabadaioase dorinte. Venirea ta aici astazi este, zau asa, ceva aproape miraculos.
— Cat trebuie sa astept?
— Ai rabdare. Incearca sa-ti infranezi ardoarea. Fa-te comod pe chaise longue-ul doamnei Proust cat timp evaluez eu starea fizica si mentala a lui Honoré. O sa-i spun ca ai sosit si ca esti nerabdator – cred ca „nerabdator“ e cuvantul potrivit – sa-l vezi.
S-a facut nevazut inainte sa apuc sa-l intreb daca chaise longue-ul pe care stateam chiar ii apartinuse doamnei Proust. Era acoperit cu un material verde-deschis, care cunoscuse si zile mai bune, insa cu mult prea mult timp in urma. Oare „Proust“ era un nume comun in Franta, ma intrebam.
— Se spala, se barbiereste si se pregateste pentru scumpul sau Jean-Pierre, alias Silviu Golescu. Fiindca esti Silviu Golescu, nu-i asa?
— Sigur ca sunt.
— Sigur ca esti.
— Monsieur Albert, cine e, sau cine a fost, doamna Proust?
— O, cata inocenta. Doamna Proust e mama romancierului…
— A lui Marcel?
— Nici nu mai exista altul. Da, da. Domnul Marcel Proust a considerat ca e o onoare sa-mi devina prieten. Cand am deschis primul stabiliment indecent, mi-a adus niste mobilier de prisos care apartinuse odata parintilor sai – precum acest chaise longue pe care tocmai iti odihnesti apreciatul posterior. A fost extraordinar de dragut din partea lui. E mort de cinci ani, dar imi imaginez adesea ca e aici cu mine, mai ales in dupa-amiezile de miercuri, cand monstruosul rus Safarov reduce un industrias obscen de banal si ridicol de bogat la o zdreanta sangeranda si bolborositoare. Ah, tipetele, excitatia. Printre clientii mei se numara duci, printi, conti, dar numai omul acela vulgar si nevoia lui de bruta de Safarov imi tin afacerea pe linia de plutire. Ma doare ca asa stau lucrurile, domnule Golescu, dar asta este adevarul gol-golut. Da-mi voie sa-ti arat ceea ce eu numesc „Biblioteca Vaticanului“.
Biblioteca Vaticanului, care se gasea la etaj, in camera de deasupra receptiei, continea volume din Almanach de Gotha si Burke’s Peerage, precum si alte cateva carti de heraldica, insa nimic mai mult.
— Aristocratii sunt pasiunea mea, Silviu Golescu, mi-a explicat el. Metehnele lor, micile lor pacate. Pentru mine sunt precum triburile pierdute ale lui Israel. Ii caut si ii fac ai mei.
S-auzit soneria. Monsieur Albert m-a sfatuit sa raman acolo, printre capetele incoronate si nobile ale Europei.
S-a intors cu vestea ca altcineva, un domn mai bogat si nobil, cerea cel putin o ora cu – ii era jena sa ma informeze – Honoré.
— Am sa plec atunci, am zis. Nu pot concura pentru favorurile lui.
— Nu, nu, domnule Silviu, insist sa ramai. Nu e nici o competitie, te asigur. Nimic atat de vulgar.
Oricum esti preferatul lui Honoré.
— Chiar asa?
— Mi-a marturisit-o chiar el. Te prefera […]
Am stat in Biblioteca Vaticanului ascultandu-l pe bibliotecarul chel si durduliu care ma regala cu povesti despre frumusetea lui de odinioara.
De jos s-a auzit si mai tare soneria.
— Ah, goarna datoriei. El trebuie sa fie. E gata sa te primeasca, in sfarsit.
Statea in pragul camarutei sale, fumand o tigara turceasca, la fel ca prima oara, amuzat de felul in care ma fastaceam in prezenta lui.
M-a salutat, soptit, pe romaneste. Intr-o clipa, a incetat sa mai fie Honoré. L-am dat deoparte pe Jean-Pierre pentru totdeauna cand i-am raspuns in limba pe care o imparteam amandoi prin nastere.
— Mi-ai lipsit, palidul meu amant.
— Si tu mie, m-am auzit recunoscand. Si tu mie.
M-a tras in camaruta lui si m-a strans in brate, sarutandu-mi parul, urechile, ochii, nasul, buzele, cu ceea ce am inteles ca era frenezia pasiunii.
— Ma cheama Razvan.
CARTEA
Sosit la Paris, in primavara anului 1927, pentru a gusta din placerile boemei si a-si descoperi drumul ca scriitor, tanarul Dinu Grigorescu nu banuieste o clipa ca, la doar nouasprezece ani, isi va gasi iubirea vietii. In unul dintre cele mai cunoscute bordeluri pariziene, condus de un personaj pitoresc despre care se spune ca ar fi sursa de inspiratie pentru domnul Jupien al lui Proust, Dinu il intalneste pe Razvan Popescu, poreclit „baiatul printului“, care il fascineaza. Pe cat de cultivat, pe atat de salbatic, emanand deopotriva forta si fragilitate, Razvan – fiul adoptiv al unui print ilustru – devine indrumatorul lui Dinu in explorarile sale artistice si sexuale. Incarcat de referinte proustiene, strabatut pe alocuri de un lirism wagnerian, Baiatul printului este o meditatie sobra si eleganta despre iubire, moarte si arta.
AUTORUL
Paul Bailey s-a nascut pe 16 februarie 1937, la Londra. In 1953 a obtinut o bursa de studii la Central School of Speech and Drama si a lucrat o vreme ca actor, inainte de a deveni scriitor liber-profesionist. A predat la universitatile Newcastle si Durham, iar dupa ce a primit Bicentennial Fellowship (1976), a calatorit in America, unde a fost lector invitat de Literatura engleza la North Dakota State University. A publicat romanele: At the Jerusalem (1967; La „Jerusalem“, 1996), care a obtinut Somerset Maugham Award si Arts Council Writers’ Award, Tresspases (1970), A Distant Likeness (1973), Peter Smart’s Confessions (1977), nominalizat pe lista scurta la Booker Prize, Old Soldiers (1980; Batranii soldati, 1996), Gabriel’s Lament (1986), nominalizat pe lista scurta la Booker Prize, Sugar Cane (1993), Kitty and Virgil (1998; Kitty si Virgil, 2005), Uncle Rudolf (2002; Unchiul Rudolf, 2009) si Chapmanis Odyssey (2011). A scris piese pentru radio si televiziune, a publicat doua volume de memorii, precum si doua biografii. A fost distins cu E.M. Forster Award (1974) si George Orwell Prize (1978).