Exista, din fericire, oameni care lucreaza la rezolvarea problemei: politicieni, jurnalisti, romani verzi… ca la Caragiale. Astfel, cele mai faimoase personaje declarate „detinuti politici“ in ultimii doi ani sunt fostul premier al Romaniei Adrian Nastase si fostul informator al Securitatii Dan Voiculescu, azi multimilionar si om de afaceri prosper. Ii aureoleaza cu aceasta titulatura nu doar jurnalistii de la posturile de televiziune detinute de familia detinutului politic Voiculescu, ci si personaje cu – s-ar zice – un minimum de competenta sau prestigiu in domeniu. De exemplu, o distinsa doamna de la televiziunea publica, realizatoarea unei serii de documentare despre condamnatii politici din inchisorile comuniste, nu pare sa aiba nici o problema sa-l plaseze pe Adrian Nastase intr-o nobila descendenta a suferintei, alaturi de Iuliu Maniu sau Mircea Vulcanescu.
Am invatat in ultimii ani ca la televiziune se poate orice. Totusi ma intreb cum ar arata un memorial al durerii lui Adrian Nastase, detinut politic. Cat de frig ii va fi fost in celula in care a stat (totusi) mai putin decat stateau doar la ancheta detinutii politici din regimul comunist? Nici nu mai tin minte: oare Maniu isi facea publice opiniile si ideile politice pe vremea cand statea in inchisoarea de la Sighet? Evident ca pe vremea aceea nu existau nici internet, nici bloguri, ca pe vremea domnului Nastase, dar poate ca Iuliu Maniu isi scria textele in celula si le dadea gardienilor, pentru ca a doua zi ele sa fie publicate ca editoriale in „Scinteia“. Poate ca i se luau interviuri in care era intrebat ce crede despre liderii comunisti si despre condamnarea sa, iar romanii ii citeau opiniile in ziarele vremii sau ii auzeau declaratiile la postul de radio national. Zau ca nu mai retin. Nu stiu nici daca Mircea Vulcanescu sau Gheorghe Bratianu au scris in inchisoare vreo carte care le-ar fi redus condamnarea daca nu s-ar fi grabit sa moara acolo.
Pe de alta parte, nu stiu nici daca domnul Nastase sau domnul Voiculescu vor fi fost batuti de gardieni cu bocancii, daca au fost scosi la munca fortata, daca au fost lasati sa flamanzeasca, au fost pusi sa-si consume propriile excremente sau li s-a refuzat dreptul la tratament medical. Dar presupun ca pentru multi astea sunt doar detalii ce tin de o epoca sau alta. S-au schimbat vremurile, s-au mai schimbat si detinutii politici. Nu pot decat sa sper ca memorialul durerii domnului Nastase ne va lamuri in curand pe toti, de vreme ce Domnia Sa a iesit din inchisoare dupa cateva luni, desi fusese condamnat la patru ani de detentie (iata, pentru detinutii politici din Romania de azi timpul zboara, nu alta!).
Asadar, daca e sa ne luam dupa declaratiile unora sau altora, am rezolvat partial problema detinutilor politici: avem cativa, alesi pe spranceana. Singura nemultumire – pe care n-am auzit-o exprimata public – e ca deocamdata avem prea putini. Doi-trei, maximum patru (ma gandesc, de exemplu, la detinutul politic Gheorghe Becali). Si cati astfel de detinuti avea in palmares regimul comunist? Zeci, sute de mii… cine sa mai stie exact? Oricum, nici nu sufera comparatie cu saracia de acum.
Daca tot e sa rezolvam aceasta lipsa a regimului actual, macar s-o facem cum trebuie. Sa se mai stranga vreo cateva mii de detinuti politici de teapa domnilor Nastase si Voiculescu, ca sa facem o treaba serioasa. Caci in ceea ce priveste memorialele dedicate durerii lor, nu-mi fac griji: se vor gasi oricand profesionisti care sa le-o investigheze, sa le-o aline si sa le-o proslaveasca.