Dovedind o creativitate ce nu doar ca nu se diminueaza, ba se amplifica cu fiecare noua creatie, Castellucci a tratat povestea mitica in cheia prezentului, alaturand poetica si stiinta in incercarea de-a vorbi prin limbajul artei despre teme eterne: iubirea, viata, moartea. Mai ales ca in filosofiile ultimelor decade, interstitiul acesta misterios dintre fiinta si nefiinta revine atat de des, e atat de prezent in discursul public si de fascinant prin imposibilitatea spargerii cifrului sau. Nu-l vom sti niciodata!
Castellucci declara in intalnirile cu publicul premergatoare premierei, ca, ascultand Glück, imaginea asociativa a fost a unei femei in coma. S-a consultat cu cercetatori si medici neurologi pentru a afla mai multe despre aceasta stare clinica a organismului care ipostaziaza intr-un fel intervalul dintre animat si inert. Apeland la medicina, Castellucci si-a construit spectacolul pornind de la sindromul locked-in, „falsa coma“, maladie in care pacientii, de varste tinere, din cauza unui atac cerebral inexplicabil, raman constienti, simt, dar, cu exceptia pleoapelor si globilor oculari, nu-si mai pot misca nici un muschi! Pacientii sunt institutionalizati sub supravegherea specialistilor, iar medicii incearca in primul rand stabilirea unui sistem de comunicare cu ei. Din perspectiva regizorului, Euridice versiunea 2014 se afla intr-o asemenea situatie: captiva in lumea propriului spirit, de unde nu poate reveni, unde nimeni nu poate razbate. Pentru a cobori mitul din abstractiune si a-i da continut actual, regizorul a identificat cazuri de sindrom locked-in pe care le-a dramatizat in spectacol. Intregul spectacol e un parcurs in paralel al muzicii clasice, epicului mitic si prezentarea unor povesti reale. La Bruxelles, a lui Els; la Viena, a balerinei Karin Anna Giselbrecht. Mai intai, sub forma unor scurte informatii biografice care curg pe fundal, apoi prin intermediul imaginii video realizate in sanatoriul unde este bolnava ingrijita de cadre medicale si vizitata de familie, prieteni. Documentarea destinului lui Els, varianta vazuta de mine, reincarca emotional nefericita istorie de iubire dintre Orfeu si Euridice, aducand-o printre oamenii obisnuiti de azi care traiesc intamplari relativ similare. Doua tipuri de mimesis curg intr-un paralelism perfect: fictiunea mitica si biografia unei tinere revelatoare pentru tema universala a iubirii si mortii, a imposibilei reintoarceri din sfera spiritelor. Teatralitatea e decorticata de conventie si artificial; nu exista decor, doar un ecran/paravan semitransparent in proscenium, care separa cele doua lumi; in fata lui, un microfon la care o mezzosoprana, in varianta bruxelleza, un contratenor, la Viena, sustin partitura vocala a lui Orfeu, voit static, exprimandu-si trairile exclusiv prin mimica si rostire, cu accent pe frazare si prozodie. Cantat, cuvantul capata in spectacolul de opera un rol substantial, subliniind drama, muzicalitatea si lirismul intrinsec al limbii franceze. „Decorul“ e compus din imagini filmate alb-negru, care nareaza povestea lui Els/Euridice. Naratiunea cinematografica incepe cu calatoria zilnica a sotului-Orfeu, care nu apare fizic, dar ne partajeaza vizual, via obiectivul camerei de filmat, mersul cu masina pana la sanatoriu – 140 km strabatuti zilnic –, parcul dimprejur, camera lui Els, privirea ei. Imaginile sunt blurate, doar de cateva ori in clar, iar impactul emotional e sfasietor, intruchipeaza tragismul in esenta pura. Els poarta casti, pentru ca audiaza fiecare reprezentatie gratie unor dispozitive wireless, iar in sala de spectacol, in dreapta scenei, un monitor medical prezinta publicului, prin leduri colorate palpaind in rosu si verde, reactiile ei neuronale la auzul muzicii live. Urzeala relatiilor scenice e elaborata, distanta fizica dintre cele doua cupluri de indragostiti – cel legendar si cel real – e indicata prin pozitionarea scenica si recursul la aparatura medicala, dar si efectiv, prin Els care devine din subiect real, personaj. Desi nu e fizic acolo, e prezenta prin filmarea anterioara si prin monitorizarea in vazul tuturor a ceea ce simte tradus prin procesele din creierul ei. Dar care devine si spectator, pentru ca aude totul in timp real. Muzica live devine pentru Els un soi de lira a lui Orfeu! Campiile ei Elizee sunt spitalul din apropierea Bruxelles-ului, Inkendaal, inconjurat de un parc cu vegetatie extraordinara, care degaja serenitate, un aer extralumesc. In scena, soprana care canta partitura lui Euridice e plasata in spatele ecranului/perdea de proiectie, care devine din suport al filmului, element separator al spatiilor existentiale.
Spectacolul este construit pe dualitati: doua lumi, doua stari, doua istorii. Discursul regizoral se axeaza pe raporturile dintre trup si suflet, conflictul dintre ele, pierderea controlului asupra corpului nostru, subiect abordat de Catellucci, intr-un cu totul alt fel desigur, si in Sul concetto di volto nel Figlio di Dio.
Finalul e tulburator: tacere, zoom pe fata lui Els, mangaierea sotului, cu o tandrete indescriptibila in cuvinte. Els/Euridice nu se va reintoarce printre ai ei, indiferent cat de frumos a sunat lira lui Orfeu. Asa arata infernul! Infernul terestru, care ne bantuie, pe care il purtam cu noi e o tema de interes pentru Italian – ipostaziat teatral si in Inferno –, redat acum printr-un prim-plan asupra corpului inert al lui Els, inchisoarea sufletului ei. Stiinta poate banui ce traiesc in interioritatea lor acesti bolnavi, spectacolul ne indeamna sa ne imaginam. Ideea lui Castellucci de a atasa o dimensiune stiintifica/medicala unei povesti mitice exemplare pentru „nevoia de afectiune a umanului“ e nu numai inovativa, dar are si spor de emotionalitate. Mitic, liric, video, teatral, medical, fictiune, realitate se topesc firesc intr-o viziune care impresioneaza prin originalitate, profunzime si unitate estetica. Acelasi concept, interpreti diferiti si o alta Euridice locked-in, la Viena si Bruxelles. Un spectacol de autor. Aceleasi emotii.
Galerie foto
