Confesiune pentru pacatosii mei si ai celorlalti
Alex Savitescu
Sunt un om crescut in lumina intrebarilor, nu in umbra certitudinilor. Stiu ce inseamna sfiala, exersez de trei decenii si jumate indrazneala. Ma apropii cu entuziasm de aparitiile nastrusnice din viata, la fel cum alung locurile comune. Imi place sa ma vindec cu umor de orice moment neplacut, dar incerc sa nu ma uit intr-o oglinda deformata; de multe ori nu-mi iese, chiar de stiu totusi ca acolo e o imagine si cam atat.
Nu cred ca am un foarte mare merit pentru chestiunile scrise mai sus. Mai curand, meritul este al parintilor, care m-au lasat sa deschid ochii pe lume intr-o casa unde in fiecare camera era macar o biblioteca. Am invatat sa citesc. Si, cand spun asta, spun ca am invatat cum sa citesc. Nu caut niciodata raspunsuri in carti, ci-mi place sa descopar mereu intrebari. Am o colectie consistenta de dileme, de care sunt mandru. Teoretic, asta ma face un individ viu. Asta si altele, care chiar nu stiu daca sunt defecte sau calitati, desi inclin sa imbratisez prima varianta.
Sunt un bulimic depresiv, care se supara pe iepurii din palaria lui ca nu rad la strambaturile sale, iar ceilalti vad in asta un spectacol de circ. Si cam au dreptate. Sunt un alintat al sortii, fiindca numai unul ca mine are sansa de a se gandi la toate lucrurile astea. Ma atasez mai intai de oameni si, dupa aceea, de proiecte.
Imi place munca, dar aia facuta cu suflet si detest heirupismul, asa cum pe timpuri uram imaginile cu galerii pline cu soldati de pe stadioane. Ma face profund ursuz zapada nefestelita; caut mereu sa fac cazemate, cu un foarte mare zel. Cred ca un stramos de-al meu a dezertat totusi, la un moment dat, din functia de sef de santier la Zidul lui Hadrian.
Sunt un mare puturos, ii ador neconditionat pe lenesii eficienti printre care imi place sa ma enumar. Asta nu-nseamna ca ma iubesc. Prea tare. Lucrez cat vreau pentru douazecisicinci de zile din treizeci, chiar daca sunt mereu „la birou“.
Visez tot timpul colorat, chiar si atunci cand imi amintesc de un film alb-negru, probabil si pentru ca am un foarte dezvoltat „ochi de soacra“, mereu cautand nuante, mereu avid sa rastoarne lucrurile pe toate fetele, pana cand o gaseste pe cea potrivita. Sunt un om complicat, care vrea mereu sa-si simplifice existenta, dar care nu reuseste niciodata treaba asta.
Sunt un capos innascut, dar imi strang repede argumentele in rucsac, atunci cand cel cu care discut emite unele mai solide. Nu-mi pare rau niciodata de greselile pe care le fac onest. Poti fi simpatic sau detestabil in momentele cand te legitimezi ca tampit. Cred cu tarie ca detestabili sunt cei care nu lasa spre risipire nici un milimetru cub de orgoliu si cei care nu stiu sa spuna niciodata: „Am gresit!“.
***
Am scris randurile de mai sus aproape dintr-o suflare, fiindca am vrut sa fac o „spovedanie“ publica. Nu cred ca am scris aproape nimic inedit acolo, pentru ca zbaterile noastre au, de cele mai multe ori, numitori comuni. Le traim dupa cum am fost educati si le intelegem dupa cum am invatat viata fiecare dintre noi. Cred ca pe toti cei ce ne pretindem inteligenti trebuie sa ne macine indoielile. Sa nu fim o armata de bipezi care gandesc si care se exprima la fel, care sunt dominati de idei fixe si de certitudini.
Cu tristete, am primit, la inceputul acestei saptamani, confirmarea ca exista pe lumea asta si oameni cu care nu am cum sa rezonez in nici un fel. Sunt opusul a ceea ce ma face sa iubesc viata. O armata de credinciosi practicanti a sarit ca muscata de partile moi, atunci cand imaginea Patriarhului ce sfintea cu un trafalet noul sediu al Trinitas TV a generat o sumedenie de glume – majoritatea, foarte bune. In loc sa trateze cu umor si cu relaxare problema, reactiile lor au semanat, mai curand, cu cele ale fundamentalistilor islamici. Am cativa amici si prieteni care au fost pusi la zidul infamiei de acesti oameni cu raspunsuri definitive. In fundal, auzeam ratatata-ul mitralierelor. Cu oamenii ce-si reduc orizontul la un singur punct de vedere nu prea ai cum sa discuti, fie ca temele sunt religia, politica sau literatura. Majoritatea lor nu viseaza niciodata colorat. Unii cred ca nici nu au visat vreodata.
Nota: Text aparut in „Suplimentul de cultura“ nr. 446, 2014
Cuvinte
Lucian Dan Teodorovici
De marti dimineata, ma tot uit pe pagina de Facebook a lui Alex. Se insiruie cuvinte acolo, altele si altele, dar de fiecare data ascunzand lacrimi. Lacrimile sunt la fel, cuvintele sunt cele care schimba perspectiva. Il cunosc de un an, de trei, de cinci, de-o viata, nu ne-am cunoscut niciodata, dar l-am indragit citindu-l, ne-am dat intalnire la o bere pentru a ne cunoaste, am schimbat deseori mesaje, mi-a fost profesor… In toate amintirile astea, amestecate printre cuvinte, Alex traieste. Eu il stiu de mai bine de zece ani. Iar in ultimul dintre acestia, tocmai in ultimul, am devenit buni prieteni. Ne-a apropiat mai mult pasiunea comuna pentru tenis. Si noptile in care „ai nostri“ jucau pe fusuri orare indepartate, iar noi chibitam aici, pana spre dimineata, fie la telefon, fie prin mesaje pe Facebook. Ironia neagra ne-a facut sa avem, nu cu multa vreme in urma, o discutie despre moarte si, mai ales, despre cum se scrie la moartea unui om. Despre cuvintele care se spun: lipsite de substanta, superficiale, cliseistice, inutile, bombastice. Din pacate, Alex, nici unul dintre noi nu s-a gandit atunci ca, in asemenea momente, nu mai conteaza cliseul, patetismul, lipsa de masura. Conteaza doar nevoia celui care scrie de a prinde in cuvinte macar un pic din viata celui care a plecat. Asa incat orice cuvant care ascunde lacrimi onoreaza. O stiu abia acum, prietene. Si ti-o spun straduindu-ma sa fiu polemic cu tine. Iar asta pentru ca, atunci cand esti polemic, parca ai sanse mai mari sa primesti un raspuns din partea celuilalt. O sa-mi fie tare dor de discutiile si de proiectele noastre, draga Alex Savitescu.
Omul de radio
George Onofrei
Unul dintre primii mei prieteni, daca nu chiar primul, s-a dus de langa noi. Nu aveam nici unul majoratul cand am pasit pentru prima oara la Radio Iasi. Eu vreo 13, el vreo 17. L-am gasit la sectia Sport. Glumeam ca intre noi nu e mare distanta ca varsta, atata vreme cat ea se masura in distanta dintre doua campionate mondiale de fotbal sau doua olimpiade (evenimente care il pasionau intr-un mod imposibil de descris si pe care, la cei vreo 17 ani ai sai, le relata intregii Moldove cu o verva incredibila la o asemenea varsta).
Apoi ne-am tot dus viata asa: el dadea Bacul, eu dadeam admitere la liceu, el termina facultatea, eu deveneam boboc si imi era profesor („poate te prind ca indraznesti sa calci la laboratorul de radio, hai sa evitam vreo faza penibila, da?“).
Alex a ramas pentru mine nu doar prietenul, ci OMUL DE RADIO prin excelenta. Si cand era directorul „Opiniei studentesti“, si si-a dat un doctorat imposibil de greu, si cand i-a aparut cartea de interviuri, si cand a devenit un profesor de isprava si apoi, ce grozavie mi s-a mai parut cand a devenit Director de Departament in universitate la 30 si ceva de ani. Am crezut totdeauna ca pe „altarul“ universitar se risipesc un talent si o voce fantastica. „Cariera academica ti-a trebuit, in loc sa-ti faci meseria la microfon!“, gandeam eu. Si gandeam egoist, normal, pentru ca simteam ca intr-un fel m-a lasat singur in aventura asta. Numai ca, fara sa ne dam seama ca am ajuns „oameni mari“, demult nu mai parcurgeam pe jos impreuna kilometri intregi dinspre Alexandru si Galata spre ceea ce ne-a marcat copilaria si apoi adolescenta si maturitatea – Radio Iasi, ca o Mecca.
A fost alaturi de mine la „Supliment“ de la numarul zero. Se inversase roata – el m-a aruncat prima data intr-o redactie de presa scrisa, la „Opinia“, era momentul sa-mi iau revansa. Acum nimeni nu are cum sa accepte ca sambata trecuta i-a aparut ultimul text. O singura data nu a putut scrie – cand i-a murit tatal, iar atunci m-a rugat spasit sa il inteleg. Cum sa nu il intelegi? Om care sa isi iubeasca pana la adulatie parintii ca el nu am mai intalnit.
Pur si simplu nu inteleg, e peste puterile mele, ce s-a intamplat. Profesorul nostru, Daniel Condurache, ne spunea la „Opinia“, ca sa ne bage in sperieti, ca daca nu dam textul la timp, o sa ne puna poza noastra mare in locul lui. Cui i-ar fi putut trece prin cap ca intr-o zi, atat de repede, o sa fie chiar poza lui Alex Savitescu…
Alex avea enorm de multe calitati, dar in orele astea m-am gandit la una care cred ca il definea cel mai bine: devotamentul. Fie ca era unul fata de oamenii pe care ii aprecia, fie ca era vorba despre ideile pentru care se lupta, in articole, pana in panzele albe.
Ramai cu bine, prieten drag! Dumnezeu sa te odihneasca!
Farewell, my friend!
Anca Baraboi
Marti, cand m-a sunat George, am vrut sa pun mana pe telefon si sa te intreb de ce mama ma-sii te joci cu nervii mei, ca si asa-s varza. Dupa care mintea mi s-a incetosat, intr-atat de tare incat m-am intrebat daca ti-am dat inapoi gratarul la care ne-ai pregatit bucatile alea de ceafa (sigur razi in hohote de gandul meu stupid) – tii minte ce suparat erai ca nu ti-au iesit asa cum ti-ai fi dorit, ca asa esti tu, perfectionist chiar si cand trebuie sa gatesti niste bucati de carne.
Acum ma uit tamp in monitor in timp ce citesc gandurile prietenilor despre tine, pe care trebuie sa le asez frumos in paginile „Suplimentului“. Cuvintele mele nu se leaga, asa ca le pun aici pe ale tale: „Dumnezeu iti da prietenii pe care ii meriti: asemanatori, enervant de asemanatori, cu acelasi tip de umor si cu acelasi fel de a poza in fata celorlalti cand sunt macinati de propriile probleme, inteligenti cand tu esti prost in marunte consecvente, acizi cand te dai bazic si invers, tragandu-ti, atunci cand ti-o meriti, un cinstit sut in cap, punandu-ti mustati cand o iei razna, doar ca in secunda urmatoare sa-ti aseze in fata oglinda caraghioslacurilor tale.“ Sunt gandurile tale asternute pe Facebook. Despre mine sau, mai bine zis, despre noi.
Iarta-ma, Alex, ca n-am fost „acolo“ indeajuns!
P.S.: Inca tresar la fiecare apel, sperand sa fii tu, sa ma trezesti din visul asta cretin si sa-mi spui „soro, esti cu capul! hai ca te pup si te-mbratisez“.
Cel mai generos dintre noi
Razvan Chiruta
Alex este o specie rara in jurnalistica romaneasca si nu exagerez deloc cand spun asta, pentru ca este cel mai generos coleg pe care il avem. Intr-o meserie macinata de orgolii, de „eu sunt cel mai bun, restul sunt zero“, de rivalitati politice si coruptie, Alex este singurul care isi lauda colegii cu o sinceritate si o dedicatie cum nu mai exista in lumea romaneasca, le promoveaza opera, actioneaza ca ei sa fie mai bine vazuti. Isi permite sa faca asta pentru ca el nu are nimic de ascuns si pentru ca nici nu vrea sa castige nimic. Isi permite pentru ca o face din pura placere.
Alex este si cel mai generos prieten pe care-l cunosc. M-a impresionat cum anul trecut a sarit in apararea unor prieteni atacati de o publicatie ieseana cu mai multa convingere si cu mai multa forta chiar decat cei implicati. Nu a ezitat, nu a avut indoieli, a mers pana la capat, asa cum trebuie sa fie un prieten, asa cum putini dintre noi sunt capabili sa fie.
Alex, stiu ca ne vei apara in continuare. Alex, stiu ca ne vei lauda in continuare. Iar noi, aici, mai tristi, mai singuri, ne vom bucura pana la capat de marele castig ca te cunoastem. Si te rog sa ne ierti ca am asteptat atat de mult sa iti intoarcem cuvintele frumoase pe care tu ai stiut sa ni le spui noua la timp.
Alex Savitescu nu va scrie pentru ingeri
Viorel Ilisoi
Azi s-a stins, de tanar, un prieten: Alex Savitescu, publicist si profesor de jurnalism la Universitatea din Iasi, izvorul cu cea mai buna vana pentru presa romaneasca. Odata, la o emisiune TV la care am participat amandoi, am aflat titulatura exacta a functiei lui: era seful Departamentului de Romanistica – Jurnalism, Stiinte ale comunicarii si Literatura comparata – de la Facultatea de Litere a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“. A recitat cu ochii inchisi denumirea uriasa, ca pe o poezie, cu un ton voit autoironic. I se daduse aceasta palarie cu panas stralucitor, dar el era un om modest ca o prispa de lut si nu voia s-o poarte pe strada.
Nici nu stiu exact cati ani avea, cred ca 35. Varsta i se parea ceva lipsit de importanta – asa cum cred toti tinerii –, de aceea a scris in profilul de Facebook ca e nascut la 27 martie 1905. Citez de pe Facebook pentru ca acolo se manifesta mai mult prietenia noastra in vremurile acestea cand o strangere de mana, calda, adevarata, a devenit ceva o extravagant.
Imi pare rau ca nu ne-am apropiat mai mult in viata cea pentru vii – parerea aceea de rau fara liman, cand stii ca nu se mai poate indrepta nimic. Eu la Bucuresti, el la Iasi; iar de cand am venit si eu in Iasi, pentru cateva luni, el cu treaba lui, eu cu a mea. Dar in putinele dati cand ne-am intalnit totusi am simtit vibratia prieteniei, am simtit ca ma primeste si ca ma face si pe mine sa ma deschid. Nu multi au capacitatea asta de a-i face mai buni pe ceilalti. Alex era un soi rar de om, puteai sa te scufunzi in el ca intr-o apa limpede, cu totul, si nu ascundea nimic din tine, te lasa mereu la vedere.
Vad acum ca pe pagina lui se insira coroane de cuvinte patetice, cu like-uri izvorate dintr-o brusca generozitate, nu atat de mare ca pana azi, cand a murit. Am avut prilejul sa lucrez cu cativa studenti de-ai lui. Am inteles de la ei ca-l iubeau si ca era un profesor bun. Si cred si eu, barosane, ca ai fost un om bun si un profesor bun. Iata, niciunul dintre studentii tai, care te plang acum pe pagina de Facebook, unde razi plin de viata langa fetita ta, niciunul nu spune: „A plecat profesorul nostru iubit, s-a dus sa scrie articole pentru ingeri“.
Infarct. Umblu prin fotografiile si prin filmuletele in care aparem impreuna si-l vad peste tot luminos si bun. Avea jovialitatea in continua revarsare a oamenilor grasi. Si eu sunt gras. Radeam de starea asta blestemata a noastra (nu-i zic defect, boala, nesocotinta etc.), faceam glume unul pe seama altuia. De asta sa fi murit? Nu cred ca inima lui a stat fiindca nu-i mai putea duce trupul masiv, ci poate pofta de viata. El avea o inima mare, dar ii trebuia una si mai mare pentru cat voia sa cuprinda intr-insa. Studentii lui spun asta. O stiu si eu. Desi mult mai tanar, m-a incurajat in momentele mele de cadere scriind cuvinte frumoase despre mine, cu o generozitate pe care nu multi confrati o au.
Cred ca el insusi avea nevoie de incurajari. Am simtit mereu o tristete grea ca o ghiulea sub zambetul lui nelipsit. Nu stiti ce sincer si cat de tare pot rade doi oameni fundamental tristi. Tristetii lui nu-i stiu motivul. Nu l-am intrebat. M-am multumit sa cred ca ii folosea, ca din acea apasare launtrica ieseau, ca vinul din teasc, randurile acelea frumoase pe care le publica saptamanal in „Suplimentul de cultura“. Am avut discutia asta cu el, odata, dupa o cafea cu hohote de ras, si am stabilit impreuna ca de fiecare data cand vezi un om razand trebuie sa-l intrebi, daca-ti pasa de el, de ce e trist, ce-l doare.
Acum e prea tarziu sa-l intreb: pe tine ce te durea, Alex?
Fara Alex Savitescu suntem mai putini cu un ziarist, mai saraci cu un om.
Sa-l plangem!
Nota: Text publicat pe 16 septembrie pe www.viorelilisoi.ro
From Sunshine, with love
Diana Soare
El fuma tigara dupa tigara pe la universitate, intre cursuri, prins cu treburi, dar cu un ochi mereu in monitor. Eu scriam texte la birou, de multe ori incruntata ba ca-i timpul prea scurt, ba ca-i proiectul prea complicat.
Si-apoi venea primul rand de la el, „helau, Sunshine“, iar ziua redevenea senina. Ca asa era Alex: din doua vorbe, te facea sa zambesti. Avea harul asta, pe care nu-l au multi oameni, de a darui bucurie.
Sper ca stie, totusi, ca-l iubim. Unii pentru inteligenta lui remarcabila si umorul spumos. Altii pentru felul in care stia sa astearna cuvintele laolalta si sa le incarce cu sens. Studentii pentru ca le-a facut anii astia mai veseli si i-a invatat si cum e cu stirea, si cum e cu viata. Prietenii pentru sufletul ala mare-mare, ca o paine coapta pe vatra, cu crusta crocanta si miez pufos.
„Sunt nebun, inconstant, pasional, tacanit, batut in cap, capos, dus cu pluta, haios, exacerbat, egocentric s.a.m.d. Clar, nu sunt mai anormal decat ceilalti!“, imi scria odata, iar eu ma miram, razand, de cate etichete isi poate lipi in cateva secunde. Clar, nu era mai anormal decat ceilalti, doar mai sensibil, poate, decat i-ar fi priit sa fie.
*
„Bai, noi daca nu vorbim, crapam, asta e clar!“, imi scria Alex acum o luna. Bai, Savitescule, promit ca, in capul meu, tu inca vorbesti si n-am de gand sa te fac vreodata sa taci!
Un prieten mai putin
Florin Iorga
Se spune ca un semn sigur de batranete ar fi acela cand incepi sa iti numeri prietenii inca in viata. La mine nu este cazul; nu inca, au mai ramas vreo cativa. Am inceput, in schimb, fara sa imi fi propus absolut deloc, sa ii numar pe cei care s-au dus. Al doilea a fost Alex Savitescu. Asa se face ca, prin disparitia lui, m-am trezit ca inregistrez in jurul meu un deficit brusc si masiv de inteligenta, umor si talent. Daca as zice ca este de neacoperit, as fi doar egoist. Mai sufera si presa scrisa, inca de doua ori: o data prin disparitia textelor sale din „Suplimentul de cultura“ si inca o data prin absenta lui de la catedra unde a apucat sa formeze prea putine generatii de ziaristi. Apoi, alta pierdere, intr-o lume parca tot mai incrancenata, este aceea ca se vor auzi sensibil mai putine hohote de ras: ale lui si ale celor pe care ii facea sa rada. Cat despre pierderea resimtita de familie, nici nu indraznesc sa ma gandesc la ea. Oricate omagii i-am aduce lui Alex, oricat de apreciative si de sonore vor fi fiind acestea, ele nu pot acoperi o absenta. Asta e, oamenii cu o viata plina si generoasa lasa un gol mai mare, iar Alex a fost unul dintre ei. Odihneasca-se in pace!
Galerie foto
