N-as vrea ceva jalnic, nu parea deloc genul care sa suporte asta, cred ca s-ar cruci si s-ar rusina cumva – avea un mod cu totul aparte de a-si manifesta jena, ceva cu „lasa, omule!“ –, daca ar vedea cum am sarit cu totii sa-l plangem acum, cand ma gandesc ca poate nu l-am facut sa rada indeajuns inainte.
Dar, sincer, in momentul asta imi vine tare greu sa mai scriu ceva, orice. Poate doar faptul ca mi-am amintit fix in clipa asta de unul dintre secretele lui pe care mi le-a marturisit cu putin timp in urma: nu stia sa mearga pe bicicleta si ma invidia oarecum ca tot ma laud cu asta. I-am promis ca-l invat eu – niciodata nu e prea tarziu –, dupa caderea noptii, intr-o parcare pustie, ca sa nu ne facem de cacao fata de cetatenii orasului. Si el a ras in hohote, si-a inchipuit faza, l-a incantat ideea, am batut palma.
Nu-mi amintesc sa ne fi intalnit vreodata si sa nu fi ras impreuna. De ce nu si acum?
Am aflat ca zilele trecute a fost la Iasi Festivalul Muzicii Mecanice. Un flashback m-a lovit ca un baros in moalele capului: cu multi, multi ani in urma eram cunoscut intr-un cerc de patru-cinci prieteni ca un bun interpret de chitara clasica. Bun pe naiba, dar intr-o lume mica de folchisti la scara blocului, care zdranganesc pe trei acorduri, eu, care invatasem sa cant folosind toate degetele de la maini, puteam produce oarecare impresie.
Si unul dintre prieteni vine intr-o toamna ca asta cu o propunere de nerefuzat: sa cant la Festivalul Muzicii Mecanice din Iasi, ma baga el, ca lucreaza maica-sa pe-acolo si ca se da o excursie gratis la manastirile din Bucovina. Pana atunci nu mai cantasem cumva public decat unor prieteni beti – o gavota de Bach, in urma caruia unul mi-a pupat mana, iubitei – tot repertoriul – si portarului de la caminul studentesc, pe scarile dintre etaje, unde repetam dupa miezul noptii – celebra romanta anonima spaniola, pe care el o numea „Campionatul Mondial“ (am inteles mai tarziu de ce: fusese imnul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic; Doamne, de cate ori i-am cantat-o: aparea pe nesimtite in spatele meu, cu o bata in mana, ma asculta o vreme in tacere, admirativ, apoi imi zicea: „Ia mai zi Campionatu’ Mondial“).
Mai era mult pana la festival. Stiam o melodie pentru ceasul mecanic compusa de Handel, ca sa fac legatura cu evenimentul. Si vorbeste gura fara mine: „Da-l dracu’ de festival! Daca se da o excursie gratis, cant. Vad eu cum ma descurc“. Desi eram constient ca-mi crapa inima de emotie cand e sa cant fie si in fata unui singur strain.
Pe urma am uitat. Pe urma m-am vazut trecut pe un afis in oras si am inceput sa ma panichez. Nu-mi mai ardea de excursii in Bucovina nici daca-mi garanta cineva ca ma intalnesc cu Iisus ori cu Sfanta Maria la vreuna dintre manastirile de-acolo.
Am gasit si chestii incurajatoare: hai sa fim seriosi, cati oameni o sa vina la Palatul Culturii, intr-o micuta sala din fundul curtii, sa-l vada pe Lazarescu cantand la chitara? Probabil nimeni, cel mult cei patru-cinci prieteni care ma stiau un bun interpret de chitara. Hai zece. Hai douazeci. La un public mai mare de atat nu ma puteam gandi fara sa lesin.
Si vine ziua festivalului, ma duc la fata locului si aflu ca trebuie sa cant nu intr-o salita din Palatul Culturii, ci afara, langa statuia lui Stefan cel mare, in fata tunului. Unde se adunasea sute de gura casca (Ralu sustine ca erau maximum o suta, dar eu nu cred, mi s-au parut chiar mii), cu chef de show, incalziti deja de cine stie ce alti rockeri ori folchisti care o dadusera pe muzica mecanica pentru o excursie gratis.
Mai degraba m-as fi oferit sa fiu omul-ghiulea, sa ma catapultez naibii din tunul lui Stefan cem Mare, aprindeam si singur fitilul, sa fi zburat pe langa Mitropolie, peste Bahlui, peste Galata, sa aterizez in gradina acasa la mama si tata, sa ma scol, sa merg pe jos treizeci de kilometri inapoi pana la Iasi si sa fac „ta-daaaam!“ in fata multimii. Dar sa cint la chitara in fata lor, in nici un caz!
O intunecime mi s-a asezat peste ochi, mi-a inghetat sira spinarii, mi-a luat foc capul, iar eu m-am asezat frumos pe un scaunel, in fata tunului…
Atat am apucat sa scriu din articol inainte de a afla de Alex si nu vreau sa mai continui acum… Daca descoperi cumva ca e ceva dincolo de noapte, sa razi, Alex, sa razi pe saturate!