Povestea e cunoscuta de orice iubitor al rockului, daca nu si de oamenii atenti la fapte banale care, adunate, se constituie in banala viata. Pornita ca o trupa de blues-rock, una dintre miile formate in America anilor 1960, Allman Brothers Band a beneficiat de harul chitaristului Duane Allman, ale carui volute pe griful mangaiat cu bottleneck-ul dadeau iluzia unor calatorii prin lumi celeste. Insa nu doar fratele mai mare conta in economia formatiei. Dickey Betts, celalalt chitarist, era la fel de abil ca Duane in obtinerea senzatiilor de levitatie. O alegere esentiala pentru sunetul special dezvoltat de ansamblu a fost aceea de-a folosi doua seturi de tobe complete. Trebuie precizat, si apreciat, faptul ca titularii bateriilor, Butch Trucks si Jaimoe, s-au inteles si completat de minune, fara sa se dueleze pentru suprematie, cum se mai intampla intre chitaristi, in trupele in care activeaza doi virtuozi de valoare sensibil egala. Spune ceva si amanuntul ca bateristii au ramas mereu in componenta trupei, de-a lungul a peste patru decenii de cariera tipica rockului, cu despartiri, reuniri, succese, caderi, scandaluri, gesturi de caritate, festivaluri, spectacole cu biletele vandute in avans pentru mai multe seri decat era planificat etc. etc.
Insa omul care si-a impus amprenta definitorie pe marca inregistrata „The Allman Brothers Band“ este, fara indoiala, Gregg Allman. Vocalist de factura aparte, foarte potrivit stilului numit southern-rock, muzician complet si, s-ar spune, o figura a vietii mondene in perioada casniciei tumultoase cu diva Cher, Gregg a izbutit sa surmonteze cateva chestiuni care pe multi rockeri i-au pus la podea pe vecie. Moartea fratelui, scandaluri cu politia, abuzul de alcool si droguri, succesul trupei si influenta ei in lumea rockului american, toate astea rapuneau pe cineva mai slab de inger si cu mai putina credinta in crucea proprie. Cariera lui Gregg Allman e pilduitoare pentru lumea care aplica dictonul „pecca fortiter sed crede similiter“. Daca o fi asa, este problema lui Gregg. Problema noastra e sa-i multumim fratelui cel mic pentru minunatele fapte bune – a se citi discurile trupei.
Un capitol aparte in aventura Allman Brothers e alcatuit din reeditari. Am avut ocazia sa ascult de-a lungul anilor aproape toate editiile unui disc de referinta: Live at Fillmore East, 1971. De la „originalul“ tras mono pe banda ORWO, la dublul LP Capricorn, vandut in anii de glorie ai Iugoslaviei rockeriste, la CD-urile imprastiate de Mercurry/Island/Polydor, Mobile Fidelity Sound Lab sau Universal, fie inghesuite pe un singur disc, fie Deluxe Edition, apoi DTS Entertainment/PolyGram sau SACD Classic Collection, 5.1, remasterizat digital in Japonia sau piratat la playstation in Rusia, nu stiu sa fi scapat ocazia de-a pluti inca o data in atmosfera unui moment legendar din viata de concerte rock a deceniilor de pana azi.
Nu toate aparitiile au beneficiat de supervizarea si grija producatorului Tom Dowd. In mod neobisnuit la data primei publicari, Dowd a supus inregistrarile celor patru concerte, din 12 si 13 martie 1971, unui proces complicat de editare, taind, inlocuind sau adaugand pasaje, in asa fel incat versiunea stantata pe vinil continea cele mai reusite prestatii ale fiecarui instrumentist. Omogenitatea n-a suferit. Datorita interactiunii perfecte dintre componenti si a predilectiei lor pentru improvizatia jazzistica, discul condensa intr-o ora si-un sfert nebunia celor doua nopti. Unora, procedeul le-a displacut, altii il considera imposibil.
Editia 2014, Blu-Ray Hi-Definition Audio, cu toate piesele cantate, plus cele din concertul de inchidere al salii Fillmore, in 27 iunie 1971, poate va culege multumirea tuturor.