La fel ca Europolis, si Cripta e o coproductie romano-franceza, cu distributie si echipa bilingve. Dupa scenariul lui Jean Samouillan (care nu exista pe allocine.fr, doar imdb.com ii retine trei productii TV), Cornel Gheorghita spune in 82 de minute o poveste existentiala in care spectatorul poate regasi si un comentariu sarcastic despre felul in care Occidentul profita arogant de tarile sarace, acestea – la randul lor – „tragandu-i-o“ cum pot. Eroul e un om de afaceri francez, interpretat admirabil de Serge Riaboukine (fost partener al Luminitei Gheorghiu in filmul lui Michael Haneke, Le Temps du loup). Acest om de afaceri (care are si un nume foarte comun, Leduc) a achizitionat o cladire veche in Baile Herculane, pe care planuieste sa o transforme in ceva profitabil. Descoperind niste fresce care ar putea data de pe vremea romanilor, deci care ar face imposibila demolarea cladirii, francezul se duce intr-o dupa- amiaza singur in cladire, stropeste peretii cu benzina si le da foc. Consecinta gestului sau e imediata: poarta de fier a cladirii, care se deschide numai din exterior, se inchide si Leduc ramane prizonierul casei pe care dorea s-o distruga.
Povestea e riscanta si tocmai aici sta pariul pe care Gheorghita il castiga manevrand o naratiune fara prea multa agitatie. Cripta e diferit de filmul lui J.C. Chandor, All Is Lost, dar ceva au ele in comun – faptul ca se sprijina pe un singur personaj si ca sunt, dincolo de subiect, niste povesti existentiale. In filmul americanului, personajul central (si singurul) era interpretat de Robert Redford, la Cornel Gheorghita e actorul francez cu origini sarbo-ruse Serge Riaboukine, care duce filmul in spate, desi exista personaje secundare care apar si dispar.
Regizorul l-a vazut pe erou ca pe un Robinson Crusoe. Da, dar genius loci se razbuna pe Leduc pentru aroganta lui si ii bareaza drumul. Mai mult nu-i face. De aici incolo Leduc se va confrunta cu oamenii locului care ii platesc lui Leduc cu aceeasi moneda: o batranica (Sanda Toma) care e mai interesata sa hraneasca pisicile vagaboande decat sa-i deschida poarta; niste copii care ii promit ca-l ajuta daca le da euro, dupa care fug; un cuplu tipic de romani (Camelia Pintilie, Constantin Florescu), el coleric, ea vulgara – posibil un peste si prostituata lui, care, cand aud ca prizonierul e francez, nu stiu cum sa-l fraiereasca mai repede. (Poate ca filmul are de castigat daca nu vedem aceste personaje secundare ca pe niste tipologii romanesti anume.)
Ca si in All Is Lost (pastrand, totusi, proportiile), greutatea cea mare a povestii e de a face ca fiecare gest al eroului sa sune tot timpul credibil, deoarece spectatorul trebuie sa creada in logica fiecarei scene pentru a ramane atent pana la final. Naturaletea innascuta pentru cinema il ajuta pe Serge Riaboukine sa pice corect pe nuante si gesturi cat mai marunte. Daca el nu era bun, filmul se autodistrugea din primele cinci minute. Desi prea multe nu se intampla (suspansul tine de cine vine, cine revine sau de poarta care la un moment dat se deschide), nu ajungi sa te plictisesti. Faptul ca nu te incearca mari frisoane emotionale e un avantaj – tonul neutru face ca povestea sa devina emblematica fara a fi si emfatica. La un moment dat, filmul incepe sa treneze, dar regizorul nu il lasa sa balteasca prea mult si, cand incepi sa te plictisesti, mai introduce un element. Cand in scena intra femeia din cuplul de mai sus si da de inteles ca ar putea ramane, incepi sa vezi si mai clar filmul ca pe o poveste existentiala. Poate ca destinul omului e sa fie prizonier in propria viata unde libertatea e o iluzie (ca si dragostea). Neaglomerand multe elemente si pastrand o structura aerisita, filmul devine mult mai liber cu sine, permitandu-i si spectatorului sa contribuie, sa-l imbogateasca si sa il creada poate chiar mai destept decat e.