Sa incepem prin a vorbi despre spectacolul pe care il montati zilele acestea la Opera Nationala Romana din Iasi. Stiu ca ati mai avut doua montari la Paris, una chiar foarte recent, in 2013; reluati spectacolul la Iasi si spuneati ca, in timp ce decorurile sau costumele raman invariabil aceleasi, indiferent de locul in care montati, artistii diferiti schimba spectacolul. Si, atunci, intrebarea mea este daca artistii il modifica radical, prin firea lor, sau dumneavoastra mai degraba mergeti spre a-i modela pe un rol pe care il imaginati.
In primul rand, decorurile si costumele nu sunt exact la fel ca la Paris, sunt modificate – adica ideea de decor e aceeasi, dar nuantele sunt diferite, atmosfera este diferita, spatiul este diferit: Opera „Bastille“ este de… cinci ori mai mare decat Opera din Iasi! Deci e imposibil sa facem acelasi lucru. A fost redus spectacolul, a fost concentrat si asta are si aspecte pozitive, pentru ca, atunci cand concentrezi ceva si cand reduci, poti sa lucrezi mai mult la detaliu si spre mai inauntru.
Costumele sunt diferite; la Paris, apartineau sfarsitului de secol XIX, aici suntem aproape de timpul Primului Razboi Mondial, deci sunt 20 de ani diferenta, schimba linia. Lia Mantoc a facut un lucru extraordinar, ca de obicei, trebuia sa plece intr-o vacanta in Turcia, dar a renuntat la vacanta, a renuntat la tot doar ca sa fie aici, sa stea 24 de ore si-n weekend, sa lucreze impreuna cu faimoasa doamna Rodica, care, aproape cu mana ei, a cusut costumele si vom vedea, intr-adevar, un nou spectacol, in sens vizual.
Sigur ca ideea e aceeasi. Si ideea a fost aceeasi de la premiera de acum 20 si ceva de ani, de la Paris, care a fost o premiera scandaloasa si care, cu timpul, s-a transformat dintr-un scandal intr-un succes major. Cantaretele de la Paris si cantaretii s-au schimbat de la un an la altul. Am lucrat, cred, cu sapte soprane diferite, de la Julian Anderson la Maria de Villa, la Natalie Dessay, la Sonya Yoncheva, la Patrizia Ciofi – si fiecare are personalitatea ei si, intr-un fel, m-am modelat, am fost deschis pentru a le face lor viata placuta intr-un spectacol al meu, pentru ca nu vreau sa le creez greutati inutile cantaretilor, care si asa au mari dificultati de a canta anumite note.
Deci trebuie sa-i ajut, dar, ajutandu-i, nu inseamna ca trebuie sa fac compromisuri. Si aici, la Iasi, cantaretii tineri – care unii dintre ei au facut Lucia, altii o fac pentru prima oara – trebuie ei sa creasca la nivelul cerintelor acestui spectacol, care sunt destul de mari. Iar, in masura in care reusesc, se bucura si, in masura in care mai au de crescut, se simt tensionati – si pe buna dreptate, pentru ca nu e usor ce le cer!
In interviul nostru anterior v-am intrebat despre publicul iesean, care are o imagine de public conservator, mai ales cel de Opera e obisnuit sa vada spectacole dupa un anumit sablon, insa au intervenit cele doua spectacole ale dumneavoastra – si un spectacol foarte dificil, cum e Troienele, a avut un succes foarte mare. Credeti ca a aparut poate o alta generatie de spectatori care e predispusa sa vada si alt fel de spectacol la Opera?
Asta dumneavoastra ar trebui sa-mi spuneti mie, pentru ca eu nu locuiesc in Iasi. Eu, dupa premiera, plec, nu mai stiu ce se mai intampla, insa, da, din cate am aflat, spre bucuria mea, se pare ca un public tanar a inceput sa vina la Opera, ceea ce sigur ca e bine. Asta nu inseamna ca pe cei mai in varsta ii eliminam, dimpotriva, dorim prezenta lor, dar dorim o deschidere. Asta-i tot!
Unii dintre spectatori erau familiari cu modul cum se facea opera – nu in Iasi, in toata Romania! – si inca se face, din pacate, in multe locuri, dupa tiparile cele mai vechi, cele mai fosilizate – e un cuvant dur, dar e adevarat! –, iar asta transforma opera intr-un muzeu, un muzeu invechit, care nu spune nimic azi. Muzica, desi este cea mai efemera dintre arte, e si ea interpretabila. Muzica suna altfel acum 50 de ani decat suna azi.
Orice muzica, fie Beethoven, fie Mozart, suna altfel astazi decat imi suna mie cand eram copil. Evident ca si eu m-am schimbat, si eu am evoluat, si gustul meu s-a schimbat, dar gustul vremii se schimba. Iar Lucia, care este o opera ce apartine bellcanto-ului, nu poate fi in secolul XXI tratata cu aceleasi criterii ca atunci cand oamenii erau in redingota, in rochii lungi, frumoase, victoriene, care se purtau foarte galant unii cu altii, cand vedem ca opera este de o cruzime extraordinara!
Am facut doua versiuni ale acestei Lucii: prima – inainte de opera din Paris – am facut-o cu multi ani in urma, la Opera din Chicago, reluata la Los Angeles. Si era o alta Lucie, cu acelasi decorator englez, dar era o Lucie mult mai romantica. Intr-adevar romantica! Decorurile erau facute din niste munti de piatra alba, arsa, cu vegetatie salbatica, din Nordul Scotiei si, intr-adevar, dadea impresia unui decor de film: frumos, romantic, puternic.
Dar, dupa ce am facut acel spectacol, cand mi s-a cerut sa revin la Paris, dintr-odata mi-a venit o idee noua: ca Lucia este ca si Wozzeck. Si, ciudat, piesa lui Georg Büchner a fost scrisa in aceeasi decada a anilor 1830, in care Gaetano Donizetti a compus Lucia! Wozzeck este un om care e pus la zid si obligat, fortat, presat din toate partile sa-si piarda umanitatea si, in timpul asta, nu are de facut altceva decat sa ucida! La fel si Lucia! Lucia este un Wozzeck feminin. Si, atunci, ideea noului decor, a noii conceptii, care nu este deloc una romantica si care este destul de tulburatoare si greu de inghitit pentru unii care se asteapta la o Lucie romantica, a parvenit atunci.
De-a lungul timpului nu a fost o problema sa vorbiti inclusiv despre esecurile pe care le-ati avut si care v-au marcat… Intrebarea mea e alta: va ganditi vreodata, in momentul in care montati, ca intr-un colt de lume v-ati putea „permite“ un esec, dar in altul – nu?
Sigur ca, daca am un esec la Opera din Iasi, cariera mea nu sufera neaparat mult… Imi pare rau pentru ieseni, pentru ca nu merita! Opera sau orice spectacol trebuie sa fie comunicat si sa hraneasca un public, deci un esec…
O pagina intai in „The Guardian“…
O pagina intai in „The Guardian“ e altceva sau, cand ai la „Metropolitan“ o rezistenta foarte evidenta din partea ziarului „New York Times“ si a publicului, e mai greu de inghitit. Sigur ca nimanui nu-i plac esecurile, desi pot sa spun ca, pentru mine, esecurile au fost un prilej mare de a invata.
Am invatat mai mult din socul unui esec decat dintr-un mare triumf. Pentru ca un mare succes nu a facut decat sa-mi confirme ca ideile mele sunt bune si ca merita sa continui sa lucrez. Un esec ma pune pe ganduri! Ma pune pe ganduri de ce fac meseria asta, daca o fac bine, daca mijloacele pe care le aleg sunt cele juste, daca ar trebui sa schimb complet directia… Deci ma pune intr-o stare de provocare, de disconfort si cred ca, pentru un artist, aceasta stare de disconfort este singura, din pacate, care il poate duce mai departe. Cand suntem multumiti si fericiti, devenim mediocri foarte usor…
Dar aceasta a doua montare din 2013, cu Lucia, de la Opera „Bastille“, ati gandit-o ca pe o revansa pentru ceea ce s-a intamplat atunci, in anii ’90?
Nu, eu nu am schimbat nimic din ce a fost in anii ’90, nu am facut nici un fel de compromis ca sa plac publicului. Am facut exact ceea ce am crezut atunci, este exact ceea ce cred acum, dar a trebuit sa treaca 20 de ani pentru ca publicul sa accepte. Asta-i tot!
Fata de teatru, ramane opera o zona mai… „inchistata“, unde atat preferintele publicului, cat si montarile care se fac in general sunt mai rezistente la schimbare si la inovatie?
Nu. Paradoxal, as spune chiar opusul! Ce se intampla in opera acum in lume… Ma rog, sigur, in America e mai greu pentru ca acolo opera depinde atat de mult de banii bogatasilor, ai bancherilor si ai milionarilor – pentru ca este o afacere pur privata –, iar ei au gusturile lor si, daca nu le satisfaci gusturile, esti in pericol. Dar in Europa, sa spunem, e altfel; aici inca exista guverne si ministere ale Culturii care apreciaza arta, opera si aventurile inspre necunoscut, iar banii care se dau in opera sunt inca decenti. Opera, de exemplu in Germania, face niste lucruri abracadabrante, extraordinar de curajoase, de inventive – nu neaparat pe placul meu, nu sunt de acord cum se face, dar nu pot sa spun ca exista bariere, rezistente.
In Romania e altceva, in Romania nu exista experimente nicaieri. Guvernul, regimul are un dispret total fata de arta si fata de artisti in orice domeniu. Este foarte clar: traim o perioada foarte neagra. In comunism, artistii erau mult, mult, mult mai pretuiti decat sunt azi. Dar faptul ca ceea ce facem in opera sau in teatru nu da dovada de curaj sau de dorinta de a schimba ceva in lume, in societate este, de fapt, si vina noastra, este si o consecinta a pasivitatii noastre, a artistilor, care, intr-un fel, ne plangem ca nu sunt bani, ca nu sunt mijloace, dar nu facem nimic!
Cum ati perceput reintoarcerea cu Troienele la Festivalul National de Teatru de la Bucuresti?
Pentru mine a fost un moment nostalgic pentru ca, evident, spectacolul Troienele pe care l-am facut cu actorii atunci, in momentul Revolutiei, in care minerii erau afara, in Piata Universitatii, iar spectatorii erau invadati de catre soldatii greci in beciul Teatrului National era un moment atat de simbolic, incat foarte greu poate sa fie trecut cu vederea. Troienele, la Bucuresti, cu Opera din Iasi a avut un aspect mai mult nostalgic, in sensul ca ascultai ce frumoasa e muzica, ascultai ce frumos canta Corul Operei din Iasi. Dar era mai mult un spectacol frumos si estetic.
Era si normal: ceva din violenta, din forta, din prospetimea tinerilor actori iesiti dupa Revolutie si gata „sa explodeze“ intr-un teatru cum nu s-a mai vazut in Romania inainte, dupa 20 si ceva de ani, nu se mai putea regasi acum, contextul fiind cu totul altul. Dar sigur ca a meritat sa mergem si sigur ca bucurestenii au apreciat faptul ca niste cantareti de opera pot sa aiba curajul sa joace si sa cante cu toata pasiunea.
In momentul in care ati urcat pe scena la Gala Premiilor Operelor Nationale, ati facut o declaratie care a circulat si in mediile culturale, dar si in presa din Iasi – cea legata de o fuziune a Teatrului National cu Opera Romana. O parte a mediului artistic a gasit aceasta idee drept scandaloasa, ca o incercare a Operei de „a pune mana“ pe Teatru, altii s-au bucurat foarte mult, vazand ca e o diferenta de tonus intre cele doua institutii. Acum, la cateva luni de la acel moment, ce le-ati spune celor care s-au scandalizat? Si daca puteti lamuri care a fost exact sensul in care ati venit cu acea idee…
E absurd. Nu inteleg ce ar scandaliza… In tot ce am vrut sa spun, am vrut sa flutur „steagul alb al pacii“!…
Unii au vazut-o drept o „declaratie de razboi“…
Sa fie sanatosi! Nu a fost deloc asa! Ce e penibil, cu adevarat penibil este ca, la repetitii, vreau sa folosesc niste proiectoare, despre care mi se spune: „Nu puteti sa le folositi, pentru ca sunt ale Teatrului!“. Asta este criminal: sa nu poti sa te folosesti de proiectoare care sunt acolo, sus! Pentru ca arta sufera, spectatorii, artistii si imaginatia sufera! Acest „razboi“ prostesc intre Cristian Hadji-Culea si Beatrice Rancea trebuie rezolvat cumva! Si nu vad cum va fi rezolvat! Pentru mine, ca un regizor de teatru care monteaza la Hadji-Culea sufera din cauza Operei sau ca eu sufar din cauza Teatrului e egal! Deci nu am venit aici sa vorbesc pro domo, pentru ca nu am nici un fel de… idee, decat aceea ca ceva trebuie facut! Pentru ca, asa cum merg lucrurile, situatia este ridicola, imposibila si as putea spune chiar daunatoare Artei!
Insa din punct de vedere birocratic ar fi destul de complicat, pentru ca s-a pus si aceasta problema, a unificarii. Nu vedeti mai degraba benefica o competitie reala intre cele doua institutii?
Nu, nu, absolut nu! Daca eu as fi cel care as avea putere de decizie… Sincer sa fiu, teatrul, in ziua de azi, e foarte greu sa-l mai faci pe o scena ca aceea a Teatrului National de acum. Scena Teatrului National este o scena a Operei azi! Asta nu inseamna ca Teatrul trebuie eliminat! Teatrului ar trebui sa i se gaseasca un spatiu nou, care nu este o scena a l’italienne, ci este un spatiu liber. De exemplu, cum a gasit, la Sibiu, Constantin Chiriac pentru Silviu Purcarete: un spatiu intr-o fabrica dezafectata, o hala, in care poti sa pui spectatorii cum vrei, in care poti sa faci experimente liber. Acest lucru ar aduce spectatori tineri la teatru cu mult mai multa energie, cu mult mai mult entuziasm, decat sa-i fortezi sa vina in vechea sala a Teatrului, unde traditia de la Matei Milo incoace a facut sa devina astazi un muzeu. Asta nu inseamna ca vorbesc contra Teatrului, ci ca Teatrului i se cuvine altceva! Iar acest conflict nu ar trebui sa existe. Dar, evident, nu sunt in masura sa dau sugestii nimanui, pentru ca oricum nimeni nu asculta de mine, asa ca… Vin, imi fac treaba, sper sa am cat mai multe reflectoare si sa plec fericit!
Daca nu ma insel, la precedentul nostru interviu, eram tot in preajma unor alegeri, asa s-a nimerit. Suntem din nou intr-o campanie electorala. Conteaza si pentru arta aceasta competitie electorala, de acum, sau nu are o relevanta directa?
Mi-ar placea sa spun ca are relevanta, dar sunt sceptic. Eu nu cred ca vreun politician, de orice „culoare“, e convins ca arta inseamna ceva. Politicienii vorbesc despre „actorii politici“, care trec de pe scena „mica“ a teatrului pe scena „mare“ a Arenei Nationale! – actorii sunt cei din politica acum. Arta este dispretuita mai mult decat oricand, dar noi ar trebui, in loc sa ne plangem, sa incercam sa schimbam ceva cu cat de putine mijloace avem! Atat timp cat oamenii sunt pasionati de teatru sau de opera, ceva se poate intampla oriunde! De aceea spun ca nu e nevoie sa fim pe marea scena a Teatrului si a Operei Nationale Romane din Iasi – se poate face teatru oriunde: intr-un apartament, intr-o piata, pe o strada, intr-un loc dezafectat, daca ai pasiune si daca ai ceva de spus. Deci nu trebuie sa asteptam bani care nu vor veni oricum! Sigur ca ei ajuta, dar spectacolul se poate face si fara bani.
Ar trebui ca marii artisti sa aiba o pozitionare politica, e un lucru benefic? Pentru ca am observat ca, in ultimii ani, artistii sunt folositi simbolic de o parte sau de alta a propagandei politice, prin mass-media si asa mai departe. Sunt scosi in fata pentru a repeta o… „poezie“ care e de partid, pana la urma. Si, din pacate, unii accepta.
Dar si primesc beneficii! Evident! Artistii sunt si ei oameni si sunt la fel de coruptibili ca si ceilalti. Artistii nu sunt deloc niste mostre de morala, dimpotriva! Coruptia in arta este la fel de mare ca-n politica, numai ca ea conteaza mult mai putin. Radu Beligan e simbolul viu al lipsei de constiinta a artistului: talentul de pe scena e anihilat de lipsa de demnitate a celui care se umileste, nu in fata celui de Sus, ci fata de cei de jos, a lupilor cu fata umana. As spune ca sa facem politica prin teatru nu ajuta la nimic. Ar trebui sa facem teatru pentru a vedea nu doar misterul, ci si minciuna care se ascunde in noi, pentru a vedea cine suntem, pentru a ne cunoaste pe noi insine, natura noastra umana, bestiala, animalica, ce rareori se ridica spre spiritualitate. De asta ar trebui sa ne ocupam, nu sa-l ajutam pe Victor Ponta sau pe Klaus Iohannis! Nu ajuta la nimic!
Din pacate, se intampla tot felul de… bizarerii! Ca jurnalist, am fost foarte intrigat zilele trecute sa-l vad pe directorul Teatrului iesean la o sedinta de partid a unui candidat la alegerile prezidentiale. E adevarat, e o relatie de prietenie, dar pur si simplu se intalnisera cu primarii acelui candidat, cu structurile sale si, „in fereastra“, asa, era pus directorul Teatrului National. Cum vi se pare o astfel de imagine?
E de asteptat, nu-i nimic surprinzator in asta! Daca Hadji-Culea da mana cu diavolul pentru binele Teatrului National, atunci da, il aplaud, e o intentie nobila care-i face cinste, dar daca se gandeste doar la viitorul lui, sa-si mentina scaunul de director, il compatimesc. E ridicol si nedemn ca viitorul lui sa depinda de imaginea aceasta, de partid…
Are vreo legatura cu arta?
Evident ca nu are, un artist adevarat incepe sa moara cand face compromisuri. Politicienii din asta traiesc, din compromisuri. Artistii traiesc prin dorinta de a spune adevarul.
FOTO 2: oZo