Despre Amin Maalouf, recunosc, auzisem oarecum. Mi-l recomandase cineva ca fiind scriitor libanez de limba franceza, poreclit in mediile literare „Domnul Orient“. Dupa o scurta cautare pe Google, am dedus ca „se pricepe“, ca ar fi bunicel, insa nu am avut contact cu scrierile sale. Apoi l-am uitat. Iata, in fine, i-a venit si lui vremea. A fost sa fie cu Scarile Levantului, s-a nimerit ca acesta sa fie. A fost genul de prim contact care te aboneaza definitiv la fan clubul sau. Exact asa mi s-a intamplat, spre exemplu, cu Phillip Roth, de care este insa foarte departe. Am vorbit pana acum la nivelul experientei. La nivel emotional imi aduce aminte mai degraba de… Panait Istrati! De ce? Pai, pentru ca avem in discutie tot un scriitor non-francez, dar care reuseste sa isi faca loc in literatura franceza prin „exotism“. Da, practica acel gen de exotism care se potriveste perfect pe gustul francez. Intr-o alta epoca si intr-o alta maniera decat Istrati, dar cumva intr-un mod inrudit. Ii leaga, dincolo de alegerea francofoniei in detrimentul culturilor de origine, zise minore (romana si respectiv libaneza), simtul extrem de dezvoltat al curgerii povestii, ceea ce i-a ajutat sa se consacre. Ii despart insa multe lucruri, unele dintre ele tinand stil, altele de sansa etc. Dar asta e o alta poveste.
Sub semnul istoriei
Sa ne intoarcem insa la oile noastre si sa vorbim despre Scarile Levantului. Este romanul unui scriitor copt, care stie cum sa joace povestea, personajele, istoria si nebunia. Nu mai experimenteaza de o buna bucata de vreme, se simte, si isi face meseria, adica literatura de calitate, ca un profesionist hotarat.
Plecand de undeva de pe la inceputul secolului trecut, Amin Maalouf te plimba cu naturalete prin familiile princiare otomane si hatisurile rezistentei franceze, te initiaza in suferintele armenilor, iti face cunostinta cu nasterea conflictului israeliano-palestinian si te invita la un periplu prin muntii Libanului, loc de refugiu ce se transforma precipitat intr-un amar taram al exilului. Pentru a reusi un asemenea tur de forta, autorul opereaza elegant si calculat cu personalitati puternice, aduce in scena personaje imbibate in feluri diferite de istorie. Mai exact, aduce in discutie o istorie tumultoasa, care contorsioneaza destine si care este sau se doreste a fi transgresata de prietenie si iubire. Cat si cum rezista aceste sentimente asalturilor dure si repetate ale unor evenimente tragice si inconturnabile? Ei bine, despre asta este vorba in Scarile Levantului: despre durabilitatea lucrurilor frumoase in conditii vitrege sau extrem de vitrege, despre pretul pe care suntem dispusi sa il platim pentru principiile inalte despre care afirmam ori chiar credem ca ne guverneaza existenta.
Viraje stranse intre agonie si extaz
Tehnic vorbind, Maalouf reinventeaza trucul naratorului plin de modestie, care pretinde a fi gasit o cutie cu scrisori sau un caiet de memorii ori un jurnal si pretinde a nu face altceva decat sa repovesteasca si altora fascinantele intamplari despre care s-a nimerit sa aiba cunostinta si despre care considera ca se cuvine a fi aflate si de altii. Concret, inventeaza o intalnire cu un personaj ce-i ramasese pe retina din copilarie, dintr-un manual de istorie. La inceput nesigur, cu indoiala in suflet, ajunge sa il convinga sa isi povesteasca viata tumultoasa si plina de aventuri. Timp de cateva zile se vad cu un caiet pus pe masa, pentru a lua note despre un destin exceptional, al carui traseu inspira un slalom ametitor intre avantajele stirpei nobile, clandestinitate, conditia de erou aclamat la scena deschisa, apatrid, si locatar al unui asezamant luxos pentru nebuni cu rude bogate. Drumul acesta sinuos se impleteste cu iubiri si tradari, cu viraje stranse intre agonie si extaz. Iar peste tot, ca un blestem, este prezent razboiul.
Prietenii si iubiri aproape imposibile
Viata nu e deloc simpla atunci cand descinzi dintr-o familie princiara. Beneficiul unei educatii alese si sansa de a-ti permite in epoca nou aparutele aparate de fotografiat sunt minunate, dar te si obliga la multe. La fel, conditia de prieten precum si cea de erou, mai tirziu, te forteaza sa faci numeroase lucruri pe care in mod normal nu ti le-ai dori. Insa, practic asta subliniaza Maalouf, cele mai mari obligatii raman cele fata cei din familie si fata de cei pe care ii iubesti. Si tot acestia iti produc cele mai mari dezamagiri. Si peste toate framantarile ce decurg de aici isi lasa amprenta straduinta permanenta de a depasi handicapul unei origini candva inalte, insa actualmente impovaratoare prin alte obligatii, create de asteptarile paterne: „Incepea sa spuna ca, spre a se destepta si a fi calauzita, lumea avea nevoie de cativa oameni de exceptie, de niste revolutionari care sa fie cu picioarele proptite in Orient si cu privirile atintite spre Occident. El insa statea cu privirea atintita spre mine. Ar fi trebuit sa pricep ca omul providential, cel de la care se asteptau miracole, eram eu“. Deja avem o presiune uriasa pe umerii personajului principal, o greutate de care nu se va scutura decat in putine randuri. Cum mai poate el sa isi urmeze dorintele personale, aspiratiile intime si iubirea? Asta ramane de descoperit prin lectura acestui roman.
O pledoarie romantata pentru echilibru
Ceea ce mai aduce o unda de liniste in acest tumult este arta, si in special cea fotografica, alaturi de literatura, desigur. Personajul central vorbeste despre copilaria acestei arte cu atata convingere si pasiune, incat ajungi sa doresti sa vezi o expozitie cu fotografiile evocate, simtind ca trebuie sa fie o colectie extrem de valoroasa. Cu aceeasi exaltare vorbeste si despre literatura sau deplange marile neintelegeri politice care ajung sa cauzeze cantitati uriase de suferinta pentru cei multi si defavorizati. Nu, nu asistam la un viraj spre stanga al discursului, ci la o pledoarie onesta in favoarea catorva valori a caror cultivare permanenta poate schimba in bine nenumarate destine. Cat despre destinul personajului principal, nu putem spune cum ajunge sa evolueze in cele din urma pentru ca am strica surpriza. Vor afla cei care se apleaca asupra traducerii excelente, se cuvine a mentiona si asta, semnate de catre Daniel Nicolescu.
Amin Maalouf, Scarile Levantului, traducere din limba franceza de Daniel Nicolescu, colectia „Top 10+“, Editura Polirom, 2014