Si de ce n-ar fi? La urma urmei, acesta e partidul care a posedat… vreau sa spun a controlat tara in ultimul sfert de secol. Social-democratii au fost la putere (sub alte nume si cu alte masti) ani in sir, cand de unii singuri, cand in aliante unde au avut intotdeauna greutate. Si chiar si atunci cand nu au fost la guvernare, jocurile politice s-au facut mereu in functie de posibila reactie a PSD-ului. Social-democratii au avut intotdeauna de partea lor o multime de primari, consilieri judeteni si locali, oameni de afaceri, functionari de stat, care i-au sustinut, pe fata sau pe din dos. Nici un alt partid nu a detinut si nu a pastrat atata putere cata a avut si are PSD-ul. Taranistii au disparut. Nationalistii PUNR si PRM s-au reciclat – in general, tot la PSD. Liberalii s-au risipit si s-au pierdut (cine mai tine minte liderii liberali din aripa tanara sau batrana din anii 1990?). PDL-ul a fost opera lui Traian Basescu si si-a trait efemerica glorie. In schimb, PSD-ul e tot cel pe care il cunoastem si recunoastem din 1990 incoace. Creste si infloreste. Ion Iliescu, Adrian Nastase, Ilie Sirbu, Corina Cretu, Oprisan, Vanghelie, Ecaterina Andronescu sunt tot acolo de un deceniu, de doua si mai bine. Batranii zamislesc tineri asemenea lor, mai mult sau mai putin cinici. Asta au vrut sa anunte social-democratii prin manifestarea in stil ceausist de pe Arena Nationala: ca sunt puternici, sunt vesnici si pot supune multimi. Si sunt indragostiti de tara asta.
Nu-mi place iubirea lor. In general, nu-mi place felul in care politicienii romani isi iubesc tara. Imaginea pe care mi-o starnesc e a unei gasti de profitori care au patruns in casa unor oameni de buna-credinta, fermecandu-i cu vorbe dulci si cadouri ieftine, dupa care s-au instalat acolo, au inceput sa jefuiasca si sa petreaca si au transformat locul intr-o ruina. Au sterpelit tot ce le placea si au lasat sa se paragineasca tot ce nu le placea, pana cand totul a devenit o ruina.
Nu vreau sa fiu gresit inteles: nu doar social-democratii imi declanseaza asemenea asociatii. Toate partidele politice, toti politicienii nostri se poarta la fel. Cei mai marunti doar au patruns pe furis in casa, au pus mana pe ceva si au fugit repede: nu-i duceau puterile la mai mult. Cei puternici s-au instalat acolo, cu dragostea lor bolnava, si fac tot ce le trece prin cap. Fiindca nu are cine sa-i impiedice. Daca vor sa fure, fura, fiindca o fac cu dragoste. Daca vor sa violeze, violeaza, fiindca o fac din dragoste. Iubesc tara asta, fiindca in alta ar fi fost niste ratati. O iubesc cum isi iubeste pradatorul victima legata in pivnita: nu lasa pe nimeni altcineva s-o atinga.
Eu, unul, n-am nevoie de o asemenea dragoste. Nu vreau partide angajate in relatii amoroase cu tara. Iubirea presupune incredere. Nu e cazul. Oamenii politici vorbesc despre grija lor pentru tineretul tarii, pentru educatia lor, dar isi trimit copiii la studii in strainatate si, cand ii aduc inapoi in tara, le asigura posturi calde la sanul patriei pe care o iubesc atata timp cat pot s-o mulga. Oamenii politici vorbesc despre grija lor pentru cetateni, le promit o viata mai buna, dar atunci cand se imbolnavesc, se feresc de spitalele romanesti ca de ciuma si se duc sa se trateze in strainatate. Oamenii politici promit prosperitate, dar singura prosperitate de care se ingrijesc e a lor: cu afaceri ce secatuiesc bugetul tarii si conturi personale in strainatate, ei isi asigura un viitor tihnit departe de iubita lor Romanie si de flamanzii care ii voteaza cu galeata.
Ei ne dispretuiesc. Eu ii urasc. Mi-e greu sa spun cat ii urasc si cat le urasc iubirea rostita din varful buzelor. Daca ura mea ar fi un virus, i-ati vedea murind unul cate unul, pana la ultimul, cu spume tricolore la gura. Daca ura mea ar capata glas, ar avea taria unui bang sonic si i-ar spulbera in zdrente insangerate.
Nu am nevoie de iubirea lor. Mi-e teama de ea. Nu vreau decat sa plece din casa mea, sa dispara undeva in vagaunile de unde au venit si sa ma lase sa ma descurc singur, asa, neiubit.
Ii urasc.