Dar ce puteam nascoci? Dupa indelungi perpeliri am hotarit sa scriu despre bucurie, adica despre lucrurile sau intimplarile aparent neinsemnate, pe linga care trecem grabiti si care ne fac viata senina, fie si pentru 10 minute. Cam asta as fi vrut cu Secretul… Numai ca nu-i usor sa incropesti un ospat din firimituri ciugulite de unul singur, care sa-i indestuleze si pe altii. E chiar mai greu sa pregatesti 20-30 de fraze intrematoare decit o rulada de curcan cu pinoli si caise, fiindca iti trebuie mereu retete mestesugite, sa nu zica lumea ca te hlizesti a proasta, ai, n-ai motive. Nu ca sa ma scuz, da’ zic ca nea Piscoci din filmul lui Porumboiu: am facut si eu cum am putut. Si adaug cu mare tinjire dupa Ars coquinaria: atit am putut, atit am facut.
Deci. Pentru ca stiam ca se cere bilant, in ajun de Craciun mi-am concentrat ca un cub Knorr bucuriile din 2006 si le-am dat in clocotul nadejdii pe cele din 2007. Puse cap la cap s-au facut nu o supa limpede, ci ditai suvoiul. Vorba prietenului Biju (pe care o imprumut cu voia lui): Bucurio Grande. Numai ca, exact ca anul trecut, finalul rasturna tot. Atitea nenorociri se intimplara imprejurul meu intre 25 si 31 decembrie, incit n-am mai fost buna de nimic. Si nimic nu putu sa ma aline. Nici noaptea dintre ani cu focurile de artificii si jocurile de lasere de la televizor, nici cuvintele lui Zubin Mehta in plin concert la Viena.
Insa incet-incet mi-am revenit si mi-am revazut bilantul. Curios lucru, mare parte din bucuriile personale au primit imbold tocmai de la rubricuta cu secret. Scriind despre gustul vietii, chiar mi l-am regasit si restirnit, in cele mai marunte forme ale sale. Cum ar fi mersul pe strazi necunoscute din Timisoara. Sau mincatul unui langos. Sau pusul muraturilor. Sau dansatul in draci, la vedere si pe sest. Sau vazutul padurilor dintre Brasov si Bran in octombrie. Sau ascultatul greierilor noaptea. Si cite si mai cite. Dar nu numai simturile fura impinse pe piscuri. Ci, pe urma lor, se catarara si sufletul si mintea. Iar locul unde se intilnira pentru-ntiia oara toate in 2006 fu camaruta mea de la etajul 5 de pe rue des Carmes din Paris, in martie. Caci nu mi-as fi putut atunci inchipui bucurie mai mare decit sa ma strecor in pat la capatul unei zile forfotite-n biblioteca, sa aud cum dincolo de geamuri fierbe-n revolutie Cartierul Latin, sa miros zambila de pe birou, sa maninc tacticos gris in lapte cu lingurita, sa ma cufund in Baiuteii florienilor, sa ma apuce brusc un dor naprasnic de bunica si mama, sa tisnesc la computer pe la 11 noaptea si sa-ncep sa scriu.