abtinandu-ma de la alte cheltuieli, am cumparat un pachet de vreo 50, cat sa-mi ajunga o iarna. S-a intamplat ca la tejghea nu era doar vanzatoarea, ci si patronul, un tip cam zanatic, mai mult pe drumuri decat in vreo locatie anume, unde sa poata fi gasit la nevoie. Ne stim de multa vreme; n-am baut impreuna, dar l-am intalnit pe la carciumile unde amandoi ne cheltuiam surplusul de energie in urma cu niste ani. Surprinsa de cererea mea, vanzatoarea m-a intrebat la ce-mi trebuie atatea discuri deodata. Pana sa formulez un raspuns, patronul ei a zis: „Asa sunt colectionarii astia, musai sa le aiba!“. Si a subliniat ultimele doua cuvinte intr-un fel pe care indraznesc a-l categorisi putin ironic, putin batjocoritor si mai mult invidios. Nu ca n-as gasi adjectivul potrivit; dar m-am pomenit, odata plecat din magazin, ca imi pun intrebari legate de statutul atribuit. Oare asta sunt? Oare chiar ma pot numi colectionar?
Nu am in discoteca nici o piesa dintr-acelea cu care se mandreste un colectionar adevarat. Discuri LP vechi, da. Am cateva de prin anii 1960. Un Tom Jones, Atomic, niste colectii americane de la Warner Bros, parca si-o aparitie de la Bizzare, una dintre firmele in care Zappa si-a cheltuit dolarii, visandu-se patron de multimedia pentru ciudati. Am si-un disc de gramofon de prin anii 1930, editat de Perfection Concert Record, cu doua piese de muzica populara – Ardeleanca de la Munte (cu majuscula!) si Sebisanca, ambele cantate de Orchestra Ardeleneasca Tincu (tot cu majuscule!). Pe acesta il tin in chip de icoana a unui timp apus, despre care stiu destule, si nu ma simt confortabil fiindca stiu. Aparatul de invartit placa l-am vandut acum un sfert de veac pe nimica toata, amatori de asemenea obiecte nu cunosc, nu caut, habar n-am la ce mi-o folosi relicva, dar s-o arunc nu ma indur. Inseamna ca sunt colectionar? Halal colectionar!
Sentimentul ironizat de pragmaticul patron, in conturile caruia cotizez periodic, mi-e insa cunoscut. Da, cand imi place un disc, simt necesitatea de a-l avea, a-l pipai, a-l mirosi, a-l cerceta cu atentie si cu doua perechi de ochelari, plus o lupa! N-am stare, nu dorm, nu mananc, nu beau, nu raspund la stimuli externi, nu reactionez la injuraturi, la apeluri, la indemnuri prietenoase, nu sar la bataie, nici la polemica, nu pot sapa gradina, nu pot tunde gazonul, nu am chef de amor, de plimbari, de cafea, nu ma pot odihni, nu pot citi, nu pot asculta nimic, nici pasari, nici soapte dulci, nici muzici pana deunazi placute, acum imposibile. Si nu ma pot linisti, chiar daca n-am nici o grija…
Dar ce grija e mai sufocanta, mai urgenta, mai costisitoare, mai naucitoare, mai stranie, mai excitanta decat aceea de-a primi DISCUL prin posta, prin curier rapid, prin bunavointa unui prieten sau amabilitatea unui cunoscut care accepta sa faca pentru tine un comision? Te uiti de zece ori pe zi in cutia postala, stai la poarta si astepti camioneta, telefonezi la furnizor, la postas, nu mai tii cont cate minute ai consumat peste limita abonamentului, mai tragi o dusca din lichidul care face margele cand il pui in pahar, mai inghiti o cafea cu gust de nisip…
Si discul vine. Desfaci tipla cu degete febrile si unghii boante, scoti plicul negru, cu tipla protectoare pe interior, salti capacul pick-up-ului, pornesti amplificatorul, apesi maneta bratului cu doza rosie, te asezi in scaun si…
Si asta e.