– Fragment –
Tyler sta in bucatarie, band cafea si pregatindu-si inca o doza, ultima. E tot in chiloti si si-a pus vechiul tricou al lui Barrett de la Yale, pe care capul ursuz de buldog s-a decolorat, ajungand de la rosu la un roz de acadea. Tyler sade la masa cu blat laminat, cenusie ca un nor, pe care Beth a gasit-o pe strada si care are un colt ciobit si o gaura cu margini colturoase de forma statului Idaho. Cand masa asta era noua, oamenii sperau ca pe fundul oceanului se vor inalta orase cu cupole. Credeau ca se afla la un pas de o opera sacra si ametitoare, plasmuita din metal si sticla si vehicule rapide, silentioase, imbracate in cauciuc.
Acum lumea e mai batrana. Uneori poate parea chiar foarte batrana.
N-o sa-l aleaga din nou pe George Bush. Nu se poate sa-l aleaga din nou pe George Bush.
Tyler isi alunga din minte acest gand. Ar fi o tampenie sa-si petreaca acest ceas luminos al diminetii coplesit de obsesiile sale. Are de terminat un cantec.
Ca sa n-o trezeasca pe Beth, isi lasa chitara intr-un colt. Canta pe soptite, a cappella, versurile pe care le-a scris azi-noapte.
Prin sali de gheata sa te caut,
Pe-un tron de nea sa te gasesc,
Din inima-mi omatul sa-l topesc.
Nu pentru asta aici eu am venit,
Nu pentru asta aici eu am venit.
Hm. E o porcarie, nu-i asa?
Problema e ca…
Problema e ca a hotarat sa compuna un cantec de nunta care sa nu fie intru totul dulceag si plin de adoratie, insa care sa nu fie nici rece sau calm. Dar, pana la urma, cum compui un cantec pentru o mireasa pe moarte? Cum canti si dragostea, si moartea (cea reala, nu prostia aia cu pana-cand-moartea-ne-va-desparti) fara sa devii morbid?
Trebuie sa fie un cantec serios. Sau, mai bine zis, nu trebuie sa fie un cantec frivol.
Melodia trebuie sa ajute si ea. Da, Doamne, sa ajute si melodia. Totusi, de data asta, versurile trebuie sa aiba prioritate. De indata ce versurile i se vor parea potrivite (adica nu i se vor parea cu totul nepotrivite), o sa le imbrace… intr-o melodie fara pretentii, ceva simplu si direct, nu un cantecel pentru copii, fireste, dar oricum unul care sa aiba sinceritatea copilului, a incepatorului, puritatea incepatorului care nu recurge la smecherii. Trebuie sa fie compus din acorduri majore si doar unul minor, la sfarsitul unei fraze muzicale – acea unica tresarire de maretie; acel moment in care solemnitatea romantica a versurilor se detaseaza de contrastul acordurilor inalte si se armonizeaza – pentru o clipa – cu nota sobra a liniei melodice. Cantecul ar trebui sa se situeze, in linii mari, undeva in zona lui Dylan, a formatiei Velvet Underground. N-ar trebui sa fie o imitatie de Dylan, un fals Lou Reed; ar trebui sa fie original (original, fireste; fara precedent, de preferinta; cu o sclipire de geniu, de preferinta), dar ar ajuta, ar ajuta putin, daca s-ar orienta spre tendinta generala. Lipsa justificata de sentimentalism a lui Dylan, talentul lui Reed de a imbina pasiunea cu ironia.
Melodia ar trebui sa aiba… ceva cinstit si luminos, sa fie lipsita de un orgoliu agresiv de genul Ia asculta, chiar stiu sa cant la chitara, ai priceput? Pentru ca acest cantec e un strigat de iubire nedisimulat, o implorare amestecata cu o unda de… manie? Ceva inrudit cu mania, dar mania filozofului, mania poetului, o manie indreptata impotriva faptului ca lumea e trecatoare, ca frumusetea ei sfasietoare se loveste constant de gandul ca ni se ia totul; ca ni se infatiseaza lucruri minunate, dar mereu ni se aduce aminte ca ele nu ne apartin, ca sunt comorile sultanului, ca trebuie sa ne consideram norocosi (tocmai asta se asteapta de la noi) ca am fost chemati macar sa le vedem.
Si mai e inca ceva. Cantecul trebuie sa aiba in el… daca nu ceva chiar atat de banal cum e speranta, macar afirmarea unei pasiuni ce poate, daca acest lucru este omeneste posibil (iar cantecul trebuie sa afirme hotarat ca este), s-o insoteasca pe mireasa pana pe lumea cealalta, sa salasluiasca acolo impreuna cu ea. Trebuie sa fie un cantec in care sotul, si totodata interpretul, se declara a fi nu doar partenerul de viata al femeii, ci si partenerul ei in moarte, cu toate ca el, neajutorat, neintrebat, va continua sa traiasca.
Bafta la chestia asta!
Isi mai toarna putina cafea, isi mai pregateste o doza, ultima, cu adevarat ultima, pe tablia mesei. Poate ca nu e inca destul de… treaz ca sa fie inspirat. Poate ca intr-o zi, de ce nu chiar azi, o sa iasa din starea asta de somnolenta care dureaza de o viata.
Oare „troian“ ar suna mai bine decat „omat“? Din inima-mi troianul sa-l topesc?
Nu. Nu suna mai bine.
Si repetitia aia de la sfarsit – are forta sau e cam banala?
Sa incerce sa faca o jumatate de rima cu „topesc“? Si folosirea cuvantului „inima“ nu suna cumva prea sentimental?
Trebuie sa gaseasca o asociere mai putin imediata. Are nevoie de ceva care sa sugereze un barbat ce isi doreste ca ghimpele de gheata sa-i ramana in inima, un barbat caruia a ajuns sa-i placa sa aiba inima strapunsa.
Prin sali de gheata sa te caut,
Pe-un tron de nea sa te gasesc.
………………………………………………………………………….
Canta incet in bucataria cu miros slab de gaze si cu pereti de un albastru spalacit (probabil ca au fost candva albastru intens), cu pozele lui Burroughs si Bowie si Dylan si (a lui Beth) Faulkner si Flannery O’Connor lipite pe pereti. Daca reuseste sa compuna un cantec frumos pentru Beth, daca reuseste sa i-l cante la nunta lor constient fiind ca e un testament potrivit – un dar adevarat, nu doar o tinta pe jumatate atinsa, inca o incercare destul de buna, ci un cantec care se asterne pe pamant, care se inalta spre cer, care e duios si totodata dur, fatetat, scanteietor ca o piatra pretioasa…
In cazul asta, mai incearca o data.
Incepe sa cante din nou, pe cand Beth viseaza in camera alaturata. Canta incetisor pentru iubita lui, pentru viitoarea lui mireasa, pentru fata ce moare, pentru fata careia ii e dedicat acest cantec, careia ii sunt, probabil, dedicate toate cantecele. Canta in bucataria ce se umple treptat de lumina.
CARTEA
Intr-o seara de noiembrie din 2004, intorcandu-se acasa prin Central Park, Barrett Meeks – gay, trecut de prima tinerete, chinuit de o durere cumplita de dinti si de tristetea despartirii de iubitul lui – are o viziune stranie. O lumina coborata din cer, ca o epifanie, staruie asupra lui pentru cateva clipe, de parca i-ar cunoaste intreaga viata. Aceasta viziune de o limpezime ireala, ce da nastere la nesfarsite indoieli, interpretari, sperante si asteptari, va schimba imperceptibil viata tuturor personajelor care fac parte din cercul lui Barrett, fratele, cumnata pe moarte si prietenii lui. Craiasa Zapezii (2014) e un roman al fanteziei si al subtilitatii, al cautarii transcendentului prin orice mijloace – muzica, droguri, iubire, misticism –, intr-un New York magic, acoperit de zapada, desprins parca din basmul lui Andersen.
AUTORUL
Michael Cunningham s-a nascut in 1952, in orasul Cincinnati, statul Ohio. A studiat literatura si pictura la Stanford University, apoi s-a inscris la cursuri de creative writing. A publicat mai multe povestiri in reviste literare de prestigiu precum „The Atlantic Monthly“, „Redbook“, „Esquire“ sau „The Paris Review“, insa genul care l-a consacrat ca scriitor a fost romanul. O casa de la capatul lumii (1990), al doilea roman al sau, s-a bucurat de o mare apreciere din partea criticii si a cititorilor, fiind ecranizat in 2004, intr-o productie cu Colin Farrell si Robin Wright Penn in rolurile principale. Romanul Orele (1998) a cunoscut un succes rasunator si a fost distins, un an mai tarziu, cu Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award. La Editura Polirom i-au mai aparut romanele: Orele (2003, 2011), O casa la capatul lumii (2005), Zile exemplare (2006) si Pana la caderea noptii (2011).