1.
tragand o creanga dupa noi, bucurandu-ne de norii de praf care se ridicau in urma noastra. Mai iesea cate o gospodina care tocmai isi atarnase rufele la uscat si ne trimitea pe la casele noastre, ne ameninta ca ne spune lu’ mama, dar pe noi ne durea in cot. La un moment dat, am zarit o chestie ciudata pe cer. Un planor. L-am urmarit pana am iesit din sat. Parea mic planorul. Dac-aterizeaza pe-aproape, ne-am zis ca-l luam acasa.
Am parasit drumul si ne-am apropiat. Era cam mare. A venit un avion si l-a cules de pe camp… Ne-am intors necajiti, tarandu-ne crengile, lipsiti de chef. Apoi, catre sat, chiar in colbul drumului, ce credeti ca am vazut? Un peste mare (pe-atunci imi parea urias si, oricum, nu cred sa fi prins vreodata, cu undita, unul la fel). Viu, dand din coada ca si cum l-ai fi pus in ulei incins. La cativa metri mai incolo – altii. Doar sa mi se fi aratat Dumnezeu in persoana as fi fost mai uluit. Insa, in timp ce aparitia lui Dumnezeu in persoana cred ca m-ar fi facut s-o rup la fuga de spaima, la vederea pestilor din colb n-am mai stat mult pe ganduri: „De unde vin? Incotro se duc? A’ lu’ cui sunt?“. Si am inceput sa-i „pescuiesc“, la concurenta cu amicul meu.
Tin minte precis. Tineam pestii de coada si alergam plin de solzi si de praf pana si in albul ochilor, cat puteam de repede, ca sa-i arat prada lu’ mama. Mama a ras si mi-a explicat miracolul.
Secase un iaz de langa satul vecin. Au tras pestele si l-au carat cu carutele, in butoaie, la magazinul din comuna. Pestii mei nu cazusera din cer, ci dintr-un butoi cu apa.
2.
De vreo saptamana il pandeam de dupa o tufa de maces pe unu’, Cornel, sa-l prind singur, fara frate-su, si sa-i sparg fata. Nici nu mai stiu ce-mi facuse, de ce voiam sa-i sparg fata… Si, dupa calculele mele, aveam toate sansele sa-l sparg pe Cornel de unu’ singur. Si iata-l, apare bovanul, pedaland smechereste pe bicicleta, fara sa se tina de coarne, cu mainile intinse asa, ca o pasare in zbor… Si, deodata, mi-am schimbat planul de bataie.
Aveam langa mine un bat de rezerva, in caz ca nu fac fata cu pumnii. L-am apucat frumos de un capat, am iesit repede de dupa tufa de maces, chiar in clipa in care Cornel zbura prin dreptul ei, si i l-am bagat intre spitele de la roata din fata. Bovanul si-a continuat zborul lin, fara bicicleta, care a intepenit si a cazut langa picioarele mele. Cornel inca mai plutea…
Din pacate, chit ca a dat din brate foarte repede, aproape ca a facut gaura la atingerea pamantului. Au trecut vreo cateva minute pana sa se linisteasca norul de praf pe care il ridicase. Cand s-a linistit, am vazut vreo doi metri de urma de frana, apoi pe el, lat, intins pe burta, aratand ca un desen din alea pe care le fac politistii pentru a marca locul crimei… Ce sa-l mai bat? Mi s-a facut mila. I-am dus bicicleta, l-am ajutat sa se ridice si i-am dat de inteles ca asta a fost tot: „Mars acasa!“.
Pana spre seara, am stat ascuns intr-o livada. Am dormit o vreme pe iarba.
M-am trezit si am prins un bondar. Cred ca racisem. Imi curgeau mucii. Mi i-am sters cu dosul palmei. Apoi l-am vazut pe fratele lui Cornel, calare, plecand sa-si lase calul la pascut.
Am stat trantit la pamant, nemiscat, ascultand zumzetul bondarului inchis in causul palmei. M-am jucat cu el. L-am bagat in san, am rupt o ata de la tricou si am legat-o de un pai. Am scos bondarul, i-am infipt paiul in fund si i-am dat drumul, tinand strans de capatul atei. Intai bondarul a cazut in iarba. Credeam ca a murit. Dar nu. Si-a desprins aripile, pornind intr-un zbor la mica inaltime, ingreunat de paiul din fund.
M-am ridicat si eu, mi-am sters din nou mucii cu dosul palmei si am luat-o dupa bondar, strunindu-l de ata.