care impun reguli prea dure pentru femei. Nu cunosc amanunte de culise. Privind oarecum din afara si de la distanta, sunt gata sa iau apararea tuturor ostracizatelor, macar printr-o fraza scrisa aici. Sa ilustrez afirmatia mi se pare futil, insa trebuie amintite cateva fapte ce tin de folclorul domeniului. Primul care imi vine pe tastatura e cazul Tinei Turner. O rockerita pur-sange, navalnica si eleganta, cu talentul turtit mult timp de orgoliul macho al unui artist valoros, dar probabil complexat de vulcanul pe care pusese mana, frigandu-se. Tina s-a dezlantuit abia dupa despartirea de Ike, ajungand azi una dintre emblemele ultimului sfert de secol XX. E drept, a si fost ajutata de niste nume de top ale rockului, ca Bowie, Clapton sau Chuck Berry; a ajutat la randul ei pe unii mai tineri sa-si consolideze reputatia, de pilda Eros Ramazzoti sau Bryan Adams. Alt exemplu e dat de trupa de fete Runaways, ridicata la notorietate mondiala de-un manager abil si tot de el sparta prosteste, cu speranta ingrasarii conturilor bancare. Au scapat intregi din dezastru doua rockerite adevarate: Lita Ford si Joan Jett, ambele construindu-si cariera in pofida tuturor piedicilor, nu neaparat masculine.
Lipsita de sprijinul unui barbat in cumplite nopti disperate, Janis Joplin, cea mai reprezentativa voce a rockului, a sucombat in paradisul halucinogen udat cu alcool. Alte nume feminine ce-au starnit valuri de simpatie la un moment dat s-au pierdut in oceanul gloriilor de 15 minute, vorba lui Andy Warhol. (Nu si Debbie Harry, preferata lui…) Ca femeile pot concura cu barbatii chiar si-n showbiz, o dovedeste Madonna, al carei destin poate sluji de model, izbit peste botul oricarui mascul feroce, imbacsit de prejudecati. Si Anca Graterol a demonstrat, mai abitir decat orice madona (fiindca ea a reusit in alta tara), ca inteligenta e mai presus de noroc. Insa, in general, se poate spune ca orice rocker, fie barbat, fie femeie, hetero sau homosexual, are nevoie in viata de cineva, apropiat ca arie de interes, sa nu cada sub linia de plutire. Cuplurile de artisti cu valoare sensibil egala nu par sortite unei lungi convietuiri senine, vezi cazurile Sonny & Cher, Lita Ford & Chris Holmes, Gregg Allman & Cher etc.
Prejudecatile care genereaza razboiul intersexe sunt prezente in mentalul colectiv specific civilizatiei occidentale, iar vina se poate atribui in egala masura ambelor tabere. Pentru ca destule femei stimuleaza apetitul pentru (auto)distrugere al barbatilor si destui masculi isi trag, de par, femelele in situatii josnice. Si daca baietii fac trupe de heavy-metal, fetele de ce-ar fi mai prejos? Au fost, sunt multe „gasti de gagici“ (cum cu deferenta se spune in limbaj rockeresc) deloc mai slabe calitativ decat sumedenie de-alde martafoi cu ifose, ciocate, plete & jeg cerebral. Intre ele se numara de vreun deceniu si jumatate Crucified Barbara. Sunt patru fete din Stockholm, cu instrumente consacrate, purtand nume de scena penetrante: Ida Evileye, bas; Klara Force, chitara; Nicki Wicked, tobe; Mia Coldheart, voce si chitara solo. Pornite ca punkerite post-grunge, au evoluat spre metalul greu, lustruit cu glaspapier pop, specialitate suedeza de la Abba la Europe si la Ace of Base. Patru discuri de studio si turnee in toata lumea tind sa constituie fundamentele unei cariere meritorii. Grupul place de la prima ascultare, fara sa impuna cu fermitate. Nu distorsioneaza prin excese hard, nici n-o lalaie. Metal curat, cinstit, munca perfectionista in buna traditie scandinava.
Albumul In The Red (2014, Despotz Records) e proaspat, ca sunet si aparitie. Si merita 40 de minute din viata noastra.