Ba ne este rusine ca sintem romani si mergem stergand cu spatele imaginare garduri, vorbind noi intre noi, privind cu jind la manifestarile altora, ba suntem, dimpotriva, atat de mandri de romanitatea noastra, incat ea devine criteriul axiologic suprem. Prima ipostaza este cea a exponentului unei colonii culturale care se anexeaza la un centru (francez, german, nord-american) si care nu-si mai cunoaste traditiile, vecinii de geografie si cultura, nici macar limba. Afirmatia lui Petru Popescu la plecarea sa din tara, ca limba romana nu-l mai incape, este edificatoare in acest sens. A doua ipostaza, cu o treapta mai jos in ridicolul ei, este cea a victimei unei Conspiratii universale, pusa la cale de iudeo-masonerie pentru a-l tine in marginalitate pe urmasul dacilor. N-am stat niciodata mai mult de un minut langa un asemenea stranepot al lui Decebal, fiindca unde exista un virus, exista si pericolul contaminatiei.
Iata cadrul la care trebuie raportat ceea ce s-a intamplat la Göteborg, la un Targ de Carte unde Romania a fost reprezentata, cum sa spun?, normal. Normalitatea aceasta mi se pare bunul cel mai de pret: sa fie invitati autori din mai multe generatii si ilustrand tendintele literaturii romane contemporane, prozatori, ca si poeti, tradusi deja in cateva limbi, ori urmand sa intre in programele specifice ale Institutului Cultural Roman.
Echipa romaneasca a fost formata din Carmen Firan, Sorin Ghergut, Mihaela Miroiu, Adrian Sangeorzan, Daniela Zeca plus criticul care semneaza acest text – si care a putut vedea „la lucru“ niste autori deopotriva romani si globali. Optiunea Institutului Cultural Roman de la Stockholm a fost pentru autori polivalenti, cam fiecare din echipa de mai sus abordand mai multe genuri si, in interiorul fiecaruia, mai multe registre stilistice. A scrie cu instrumente diferite presupune o reinventare a scriitorului si o traducere a obsesiilor sale creative intr-un limbaj anume. Scrii altfel poezie decat scrii proza – si in aceasta reformulare a scriitorului vei gasi atat constanta, cat si extensiile imaginarului personal, la Carmen Firan, ca si la Daniela Zeca.
O situatie la fel de interesanta este cea a expertului chemat sa se aplece analitic asupra trecutului recent, cu implicatiile lui. A fost cazul Mihaelei Miroiu, a carei participare la Targul de la Göteborg a facut mai mult bine imaginii Romaniei (obsesia nationala) decat o cohorta de propagandisti. Seminarul „Experienta feminina in perioada comunista“, moderat de jurnalista Görrel Espelund, a fost un adevarat regal intelectual, pe subiecte, e drept, care ne dadeau inca frisoane. Ma voi referi pe larg la el, fiindca a reunit o buna parte din echipa noastra (alaturi de Mihaela Miroiu, au avut interventii consistente Daniela Zeca si Adrian Sangeorzan) si pentru ca, pe de alta parte, cadrul si fondul dezbaterii depaseau literatura.
Era vorba de o intreaga epoca istorica (Epoca de Aur a genialului Carmaci) si de o intreaga generatie de femei obligate sa i se conformeze. Mihaela Miroiu a avut aplicatia si obiectivitatea specialistului, dar a vorbit in numele acestei generatii de femei obligate sa faca mai multi copii pentru a sustine politicile aberante ale lui Nicolae Ceausescu. Or, „in conditiile anilor ’80, cu frig in blocuri si ratii la alimente, a avea copii era o iresponsabilitate“. Moralitatea „este in functie de posibilitatea de a alege, in libertate“, iar comunismul, cu propozitia memorabila a Mihaelei Miroiu, „nu avea pentru noi deadline“. In fine, Suedia, „un model pentru problematica Gender, nu poate avea decat dificultati in a intelege realitatile romanesti din epoca lui Nicolae Ceausescu“. Iata de ce pentru efortul acesta de traducere in limbajul unei societati democratice a realitatilor unei epoci totalitare, inconceptibile pentru cineva din afara ei, era nevoie de un specialist roman eminent si de un „cobai“ al socialismului real.
Si intrucat grila explicativa a Mihaelei Miroiu era buna, Daniela Zeca a aplicat-o imediat propriei experiente, vorbind, cu o onestitate taioasa, despre „trauma ascunsa a romancelor in comunism: viata lor intima“. „Nu am copii si din motivul ca feminitatea era repudiata in epoca lui Nicolae Ceausescu“, a continuat aceasta scriitoare atat de originala (dar nu prin gesturi voit-socante, menite sa epateze, ci prin substanta cartilor sale), largind totodata perspectiva, de la drama personala la drama unei generatii: „Multe femei tinere, in Romania acelor ani, au murit in tacere“. „Multe femei au murit in Romania pentru ca, de frica, nu au putut spune medicilor adevarul“, a completat Adrian Sangeorzan, scriitor si medic stiind despre ce vorbeste: o realitate oribila, de care o parte din publicul strain aflat la seminar a luat act aici, la Göteborg.
Acum o stiu toti.