langa ditamai patul alb pentru lebede regale, in fata oglinzii in care ma vad multiplicata si proiectata pe tavan, deasupra chiuvetei, in stanga usii de la intrare. Jumatate de ora m-am uitat la ecranul laptopului, care facea o mie de verificari ca sa poata reporni si eu sa pot scrie textul asta. Stau intr-o camera „de designer“ dintr-un hotel de cinci stele. Primul meu hotel de cinci stele. Primul meu contact direct cu luxul. Sigur, am mai vazut cate ceva la New York, dar era un lux particular, cultivat atent de proprietar potrivit gusturilor proprii, un lux ca o colectie de surprize Kinder pe care n-ai nici un chef sa le dai altcuiva. De data asta insa, am de-a face cu un lux de enciclopedie, standardizat pentru gusturile celor multi (ale celor multi care pot da cel putin 500 de euro pe camera). Exista trei tipuri de camere: alb complet, gri complet, negru complet. Eu am una alba. Atat de luminoasa si de plina de oglinzi, incat esti mereu obligat sa-ti suporti propria imagine, sa-i inveti pe de rost imperfectiunile. Arhitectul cladirii e Jean Nouvel, tipul care a luat Pritzker Prize si a proiectat, printre altele, Institutul Lumii Arabe si Fundatia Cartier din Paris, Torre Agbar din Barcelona si muzeele Guggenheim din Tokyo si Rio de Janeiro. „Pentru Nouvel, un hotel e mult mai mult decat o locuinta temporara. E o aventura a mintii.“ Ma uit in jur si evaluez cantitatea luxului. Un pat urias care m-a tinut strans in brate toata noaptea (citez din „New York Times“: „Patul, si el imbracat in alb, a fost luxos si aproape imposibil de parasit dimineata. Facut de o companie pe nume SoBed, era o combinatie stranie, dar perfecta, de pufos cu ferm, cu asternuturi proaspete si perne nesfarsite“.) O cada pentru (cel putin) doi, asezata in camera (daca vrei, poti sa o ascunzi cu niste geamuri glisante; eu n-am vrut), linii simple, securizante, si liniste. Dimineata, micul-dejun se ia la etajul 18. Stai si rontai smochine, rasfoiesti „New York Times“-ul, bei cafea si te uiti de deasupra la intreaga Viena, care se asterne cuminte la picioarele tale. Luxul e atunci cand lucrurile asculta de tine, cand nu trebuie sa astepti dupa ele, cand nu ti se cere sa faci nici un efort pentru nimic. Din cand in cand, e bine sa ai de-a face cu luxul. Doar din cand in cand.