L-am recunoscut din prima, nici n-aveam cum sa-l ratez: inalt de vreo doi metri, ras in cap, echipat cu maiou, pantaloni scurti si slapi. Pe antebratul stang avea tatuat un portret stangaci de femeie, sub care scria „Natasa“. Ceva mai jos, pe diagonala, „Afganistan“. I-am remarcat in treacat si palmele uriase, cu care ar fi putut desuruba fara probleme de pe trunchi capul unui om. Sau sa-l sfarame ca pe-un ou. Pe scurt, era o matahala numai buna de bagat la macel intr-o cusca a mortii.
— Bumboani „Bucuria“! Bumboani „Bucuria“! Eftini si celi mai buni! a inceput sa urle cand m-am apropiat.
Am luat in mana o bomboana „Bucuria“. Adevarul e ca-mi plac dulciurile facute de moldoveni, dar de regula le cumpar de la mall. Nu prea stiam cum sa incep.
— Ci faci, ai adornit? Cumperi sau ti uiti? Ci, ais ii muzeu?
Nu m-am pierdut cu firea. Am lasat bomboana pe taraba, m-am aplecat spre el si i-am spus in soapta:
— Nu vreau bomboane. Vreau… stii tu ce.
Matahala a privit stanga-dreapta-fata-spate si mi-a vorbit tot in soapta.
— Ci, atunsi?! Ciucalati? a intrebat zambind.
Uite ca stie sa si zambeasca, m-am calmat eu.
— Ei, ciocolata! Stiu de la un amic care a cumparat de la tine – i-am facut cu ochiul. Mi-a spus ca gasesc aici tot ce-am nevoie.
Omul a devenit brusc entuziast si a strigat cu glas puternic, demonstrativ, privind atent in jur:
— Prietiniiii! Nis nu ti-am recunoscut!
S-a aplecat peste taraba, m-a strans puternic in brate. M-a impins cu nasul fix intre „Natasa“ si „Afganistan“. Apoi s-a apropiat cu fata spre urechea mea, ca si cum ar fi vrut sa ma pupe frateste, si mi-a spus repezit, printre dinti:
— Daci umbli cu cacaturi, ai belit-o! It scot matali afari si ti spanzur cu eli. ’Ntales?
— Mai incape vorba?!
M-a eliberat si m-a batut amical cu palma pe umar. Mi-am rotit de cateva ori gatul, sa ma asigur ca nu e rupt.
— Batem palma? m-am scapat si m-am infricosat brusc la gandul ca as putea face asa ceva cu el la propriu.
— Iesti prost? Tu crezi ci tan asa ceava ais? Hai cu mini!
A luat-o prin labirintul de tarabe, urmat de mine, vorbindu-mi cu spatele. A devenit brusc foarte de treaba.
— Ai un nacaz, ceava, nu?
— Aha.
— Eheee, dupi cum ti vad, nu cred ci-l rezolvi tu sangur!
Parea ca-i e sincer mila de mine.
— Ma descurc eu.
— Da’ poati nu vrei si ti murdaresti. Ti rezolv eu cu nisti baieti. Eftin si fari urme.
— Mai bine, nu. Incerc sa ma descurc si singur.
– Triaba ta, eu t-am zas.
S-a oprit in fata unei cosmelii din care se auzeau manele. Nici n-am avut curaj sa privesc inauntru.
— Stai aisi… Ci fiel di pistoliet vrei?
— Pai, nu vreau pistolet.
— Da’ o lamai poati?!
— Cum adica lamaie?
— Aaaiii, nic nu stii. O grenadi di mani! Din aia cari ucidi tat in jiur!
– Nu, nu vreau lamaie. Doar un sprei paralizant. Ca sa ma apar de ursi, la munte.
— Atata?!
Parea sincer mirat.
— Hai doua.
— Iti spun cinstit, mai bini iti iei bumboani? Spreiurili-s pentru copchii! Di-astea gasasti si la magazin.
— Da, dar am auzit ca astea rusesti au jetul mai puternic, bat mai departe.
— Asta-i driept!
Mi-am cumparat doua spreiuri paralizante, le-am pus repede in rucsac si am vrut sa dispar cat mai repede. M-a strigat din urma.
— Daci umbli cu cacaturi, ne-am intales, da?!… Hap! matali, hap! Ti-am spanzurat cu eli. Ti gasasc eu si-n gauri di sarpi.