Si, vorba unui cronicar american, de ce-l asculti mai mult, de-aia simti nevoia sa-l asculti! Pare un paradox, o contradictie, un slogan de marketing. Va marturisesc, nu-mi dadeam seama de aparentul ilogism, ascultam si iar ascultam si gandul ma ducea spre vara lui 1970, cand am auzit prima data niste piese cu John Mayall, la un radio uitat pe-o masa de sotul unei vecine, bucurestean venit cu nevasta acasa, la neamuri. Nu voi sti niciodata daca acele piese erau de pe albumul Blues From Laurel Canyon, favoritul meu din bogata discografie a celui supranumit – n-am incotro, trebuie s-o scriu, sintagma e consacrata: „bunicul bluesului britanic“!
Probabil ca-n mintea mea s-au amestecat bluesul lui Mayall, filmele cu Stan & Bran (Stan Laurel, nu?), romanele lui Raymond Chandler, festivalul de la Monterey, „Pasunile Raiului“ descrise de John Steinbeck, plus alte elemente de mitologie californiana, iar Laurel Canyon a devenit sinonim cu locul magic in care as fi vrut sa locuiesc o vreme, daca nu toata vremea. Discul, care mi s-a parut o performanta pentru John Mayall si ceva inedit pentru felul cum se faceau pe-atunci inregistrarile de LP-uri, l-am gasit ca CD, la inceputul anilor 1990. Fusese un soi de premiera, ca tehnologie a transpunerii pe suport digital, si parea un fel de izbanda in lupta pe care suporterii noului format o duceau contra vinilistilor, considerati ceva inapoiat. Azi, la un sfert de veac, disputa analog-digital nu e inca transata, iar eu as cumpara vinilul… CD-ul il am deja!
Blues From Laurel Canyon, inregistrat in doar trei zile, 26, 27 si 28 august 1968, la Decca Studios, West Hampstead, era fructul celor trei saptamani de vacanta petrecute de Mayall, prin Los Angeles si imprejurimi, in vara aceluiasi an fabulos. Punctul de atractie pentru amatorii de blues il constituie, desigur, piesa dedicata lui Bob „The Bear“ Hite, impunatorul si de neuitatul solist al trupei Canned Heat. Cei trei instrumentisti pe care Mayall ii avea alaturi (Mick Taylor, chitara, Stephen Thompson, bas, si Colin Allen, baterie) au capatat parca peste noapte statura la care aspirau, Taylor dovedindu-se la 19 ani parca mai bun decat multi consacrati ai zilei, ulterior uitati.
Aproape jumatate de veac mai tarziu, Mayall repeta experienta la Entourage Studio, North Hollywood, cu trei instrumentisti de exceptie, cu totii demult maturizati pe scena bluesului. Rocky Athas, chitara, e un texan care a copilarit cu Stevie Ray Vaughan, a avut trupa de blues-rock, a inregistrat cateva discuri (4 sub nume propriu, plus nenumarate colaborari cu nume de renume, precum Buddy Miles ori Glenn Hughes). Greg Rzab e un basist care de peste un sfert de secol (sus)tine partea cea mai grea din discografia „greilor“ de calibrul unor Buddy Guy, Otis Clay, Bernard Allison, Tab Benoit. Jay Davenport e un tobar nu foarte cunoscut, insa bine integrat combo-ului cu care Mayall colinda lumea, fiind si la Bucuresti acum doi ani. Invitat special, C.J. Chenier, a carui coloratura de acordeon ne trimite imediat la cajun & Louisiana si acolo ne uita!
Discul A Special Life (2014, Forty Below Records) a fost inregistrat in vreo cinci zile de data asta (intre 5 si 10 noiembrie 2013). Coeziunea se simte permanent, sunetul e mustos, ritmul e alert, bine dozat, frazele instrumentale curg maiestuos, lirica este a unui intelept impacat cu destinul, dar nu lipsit de responsabilitate pentru ce lasa in urma: o mostenire exemplara.