Manifestarea a reunit esantioane reprezentative care exemplifica migrarea artelor spectacolului teatral spre zone de experiment. Felul in care teatrul se raporteaza mai nou la realitate, actualizarile mimesisului, avatarurile textului dramatic, diversificarea relatiilor dintre arte, flexibilizarea hotarelor dintre ele, adaptarea actorului la noile varietati scenice, remodelarea rostului regizorului, al scenografului, emanciparea spectatorului etc. Cu gandul de a configura si oferi un tablou cat mai aproape de real al peisajului artistic actual.
Teatru documentar face Nicoleta Esinencu. A venit in FITPT cu American Dream, un spectacol pentru care a scris textul si a facut regia la compania independenta Teatrul Spalatorie din Chisinau. Procedura a constat in documentarea experientelor uneia dintre actrite, plecata cu work and travel in SUA, apoi la Moscova, tot in cautarea unui loc de munca. Nicoleta Esinencu construieste reprezentatia in colaj, folosind intamplarile nefericite ale tinerei din Republica Moldova pentru a portretiza perceptia idilizata de clisee asupra Americii si pentru a vorbi militant despre felul in care dreptul fundamental la munca devine in Rusia obiect de traficare. Jucat in romana, rusa si engleza, spectacolul mixeaza inteligent fapte reale cu prezentarea in cheie parodica a stereotipiilor despre Lumea Noua si anormalitatile din fost URSS, folosind ca punct de sprijin cel mai popular joc de peste ocean, transplantat si in Europa, Monopoly.
Un alt fel de documentare a realizat poeta Elena Vladareanu pentru Habemus Bebe, proiect devenit realitate prin crowdfunding. Experienta maternitatii, transformarile majore pe care le aduce in viata unui artist, in viata oricarui om devin subiect teatral interpretat de trei actrite care sunt la randul lor tinere mame. Cu recuzita provenind din dulapioarele si cutiile cu jucarii ale propriilor bebelusi!
In Copii rai, realizat pe textul Mihaelei Michailov, dimensiunea documentara se combina cu cea educationala. Dramaturgul e preocupat cu program de spatiul teatralului educational, participativ, de modul cum arta teatrala ar putea, ar trebui sa contribuie la antrenarea adolescentilor pentru viata de adult in care sa ia atitudine, sa se implice civic.
Tot teatru politic a fost si spectacolul Putin schiaza, realizat de Pavla Dombrovská cu Divadlo Lisen Brno Cehia. Spectacolul pleaca de la materialul documentar din Jurnalul rusesc al Annei Politkovska, jurnalista asasinata la Moscova, un nume dintr-o lunga lista de ziaristi care au sfarsit suspect pentru ca si-au facut profesiunea. Materialul cutremurator reface teatral momente teribile din Rusia lui Putin: razboiul din Cecenia, Ingusetia, „rezolvarea“ brutala a luarii de ostatici de la Teatrul Na Dubrovka, ascensiunea politica a lui Vova, dublul discurs, minciuna ideologica, autocratismul. Jucat intr-un cort militar, spectacolul adauga surplusul ambiental necesar pentru ca publicul sa se afle intr-un context cat mai apropiat de situatiile evocate. Registrul e ironic-parodic, Putin fiind reprezentat de o mini-Matrioska cu chipul care bantuie paginile istoriei recente.
In Pescarul si sufletul sau al Teatrului Odeon Bucuresti, Carmen Lidia Vidu a explorat sonoritatea si vizualitatea intr-o productie multimedia. A lucrat pe actorul static, asezat intr-un loc fix, avand la indemana doar vocea si sistemul de amplificare, intr-un storytelling redescoperit pentru forta sa evocativa. Completat de imagini video, intr-un spectacol modern, in care imaginatia receptorilor este alimentata de sugestia sonora si imagistica. Proiectiile nu au rolul de decor vizual, ci sunt sursa de semnificatii transferate privitorului, a carui treaba e sa le decodeze dupa propriile repere culturale.
Si tot pe forta de sugestie a sunetului e construit si Domnul Molsk (Spraakmakend Theatre Olanda si Nordland Visual Theatre Norvegia), un spectacol de teatru acustic, onomatopeic, in divort cu vorbele ca transmitatoare de continut semantic. Tipuri variate de sunete venind din diferite locuri ale salii, ipostaziind un personaj, tinandu-i locul determina publicul sa intoarca privirea amagit ca un difuzor din care rasuna plansetul unui bebelus e chiar un bebelus. Ce nu se opreste din plans decat daca e mangaiat. Difuzorul, zic.
Ca parte esentiala a ciclului artistic, caci el e destinatarul, spectatorul se transforma si el odata cu teatrul. E silit sa se emancipeze, e teatralizat. I se transfera o parte din rostul reprezentatiei, e scos din pasivitatea traditionala, de receptor comod asezat in fotoliul de plus. Si e dus pe un luciu de apa, sa vada Iona de Marin Sorescu, sa simta ambiental atmosfera din burta pestelui care l-a inghitit pe pescar. Sau sa reactioneze termic in mod surprinzator atunci cand in scena actorii opereaza cu gheata, poarta haine de iarna si apeleaza la sunete specifice scaderilor de temperatura (vant, furtuna).
Un splendid exercitiu de imaginatie a lui Philippe Genty este O corabie pe valuri Odiseea. Pornind de la opera homerica, artistul francez – care, impreuna cu Mary Underwood, a scris pagini consistente in istoria teatrului vizual, a teatrului de obiecte – a apelat acum la banalul inventar de bucatarie pentru a transpune scenic o lucrare a marii literaturi clasice. Ulise e un tirbuson, camarazii lui sunt bomboane de ciocolata cu diverse arome, Ciclopul e un butoias, corabia, un faras, panza, un evantai, Penelopa e o figura de gheata care se topeste la propriu asteptandu-si sotul iubit, petitorii sunt doua lumanari aprinse de pasiune. Subtilitati lingvistice, jocuri de cuvinte, actori la vedere care fac voci ca-n ventrilocie, care denunta conventia si interpreteaza totul la vedere, intr-o densitate surprinzatoare de imagini si corespondente imaginative.
Teatrul ultimelor decade a avut o dinamica surprinzatoare, benefica, recurgand la orice mijloc estetic pentru a se revitaliza si a castiga puncte in ochii unui public asaltat de-atat de multe. Cu scopul de a-l seduce, de a-l tine aproape, cu ochii spre scena, indiferent unde se afla ea. Ca loc al unei experiente estetice unice.