Va preocupati intens in activitatea dumneavoastra de fotograf cu promovarea satului romanesc. Care sunt frumusetile pe care romanii au uitat sa le vada?
Am uitat de multe lucruri… din pacate!
Satele romanesti sunt, probabil, tot ce mai avem autentic si frumos in tara asta. Atat satele, locuitorii lor, cat si peisajele care inconjoara aceste sate sunt ceva propriu poporului roman si Romaniei, care lipseste cu desavarsire in cea mai mare parte a Europei si mai ales in vestul acesteia. Asa ca multi oameni, romani care au plecat prin orase sau multi altii care au plecat prin tari straine, au inceput sa uite treptat cat de bine era acasa, acolo la tara… Iar in ultimii ani, postand fotografii cu satele romanesti pe diverse medii virtuale, am observat un feedback foarte puternic din partea acelora care aproape ca au uitat si care, vazand fotografiile mele, si-au adus aminte cu dor si nostalgie de copilarie. Si-au revazut locurile natale, locurile copilariei si mi-au scris de foarte, foarte multe ori multumindu-mi ca fac acest lucru si ca impartasesc imagini frumoase, care le incanta sufletul.
Povesteati, cand v-ati intors din Maroc, ca v-a impresionat acolo faptul ca si satele mici arata ca niste tablouri.
Da, chiar asa arata. Nu stiu ce se intampla cu oamenii aia, sunt mai needucati si mai inapoiati decat noi, dar orice constructie noua care se face, atat in sate, cat si in orase, pastreaza caracteristicile arhitecturale, culorile, tipicul cladirilor vechi, astfel ca dupa ce santierul este ispravit nu se vede nimic nou. Daca as face o comparatie cu satele romanesti, am un exemplu pe care il dau eu tot timpul, satele din Maramures… Mergeti in Maramures, plimbati-va prin sate si o sa observati ca cea mai mare parte din casele traditionale de lemn au fost demolate, iar in locul lor s-au ridicat niste monstri din beton, din caramida, din termopane si inox, care nu apartin si nu se pot integra in peisajul arhitectural rural din Maramures. Exemplul cel mai elocvent este acel sat, Certeze, unde sunt numai vile cu unul, doua, trei etaje, unele cu lift si cu statuete, pustii, neterminate si care se itesc la marginea drumului. In Maroc, e unul dintre exemplele pe care le am la indemana acum, comparand acest lucru, si in orase, si in sate se construieste la fel, in acelasi stil si nimic nu sare in ochi ca fiind inestetic sau kitschos, totul e armonios si frumos chiar.
Ati spus ca asistam la „distrugerea satului romanesc in forma lui pura“. Dumneavoastra ii faceti acum o radiografie la moarte sau incercati sa-l mai resuscitati putin?
Cu toate ca eu ar trebui sa sper, nu cred ca satul romanesc se mai poate conserva sau poate reinvia, pentru ca politica mondiala, politica de globalizare vizavi de tarile mici, consumatoare, precum Romania, de exemplu, nu are nici un interes ca satele sa reinvie si sa produca, sa renasca agricultura, nu exista nici un interes ca resursele sa fie exploatate de romani, ca economia romaneasca sa mearga bine. Interesul lor este ca poporul acesta sa fie la un anumit nivel de dezvoltare, sa aiba un anumit nivel privind salariile, sa spunem asa, pentru ca sa poata sa consume din produsele din supermarket-uri, din mall-uri, din tot felul de magazine care, daca ne uitam bine, chiar si in piete, in general nu provin din Romania. De la calculatoare pana la legume sau fructe, cea mai mare pondere o au produsele din alte tari, asa ca interesul lor este sa consumam, nu sa producem. Deci nu ar avea nici un interes sa conserve sau sa ajute satul romanesc. Cu toate ca exista asa-zise proiecte si fonduri care se dau pentru dezvoltare rurala, pentru dezvoltarea minoritatilor sau a zonelor napastuite sau aflate la limita subzistentei, lucrurile astea nu se intampla. Suntem criticati ca nu putem absorbi fonduri. Probabil ca este un fel de complot intre elitele financiare din zonele dezvoltate ale lumii si „elitele“ politicii romanesti. Ceea ce am observat – si observ si in ziua de astazi – este ca satele romanesti sunt in agonie, tara asta urmeaza o anumita directie, care mie nu imi place deloc, asa ca hai sa speram ca satele noastre vor mai trai destul ca sa se mai poata bucura de ele si copiii, si nepotii nostri. Hai sa mai speram putin!
Sunt autoritatile – si la ce nivel – receptive fata de demersul dumneavoastra de a promova satele si locuitorii lor?
Autoritatile sunt receptive intr-o anumita masura, pentru ca ma cunosc deja, de cativa ani, multi, inclusiv din ministere sau institutii culturale. Mircea Geoana, de exemplu, a preluat fotografii de-ale mele, gasite pe Facebook, si le-a pus pe pagina lui, ilustrand satul idilic romanesc si felul in care traiesc si se hranesc natural oamenii de acolo. Am avut legaturi cu ICR-ul, cu Ministerul Turismului, colaborez cu Televiziunea Nationala de multa vreme, am ilustrat Romania acum cativa ani la expozitia universala din Coreea de Sud, participand la pavilionul expozitional cu imagini din Delta Dunarii. Anul trecut si anul acesta am avut expozitii peste hotare, ultima din februarie 2014 la Bruxelles, chiar la Parlamentul European. Se pare ca autoritatile sunt receptive si ma invita de multe ori sa prezint Romania asa cum o stiu eu. Din pacate, nu se gandesc ca sunt un artist, un freelancer care face pe cont propriu ceea ce face. Nu sponsorizeaza nici macar printurile sau deplasarile in locurile respective.
Si ce credeti ca ar mai putea fi facut pentru satul romanesc? Intr-o lume ideala, cel putin.
Intr-o lume ideala noi, fotografii si alti oameni care se ocupa de satul romanesc, putem promova satul, oamenii de acolo, prin diverse medii, mai ales cel virtual, care acum ne este la indemana si are foarte mare impact. Dar ar trebui sa se destepte cei de la conducerea tarii, ar trebui sa apara alti oameni care sa conduca tara asta, alti oameni care sa lase la o parte interesul personal si sa se gandeasca la tara ca la tara lor si sa faca ceva bun. Asa ca intr-o lume idilica ar trebui ca oamenii, de la varf pana la ultimul roman, sa-si dea seama ca suntem o tara destul de mare si ca intindere, si ca numar de locuitori, si ca potential economic sau spiritual, si sa faca ceva in sensul asta. Intr-o lume idilica insa…
Sunt oamenii pe care ii intalniti mereu deschisi fata de ce faceti?
Cei mai multi dintre ei sunt deschisi, pentru ca oamenii din sate nu sunt ca cei din oras, mai ales cei din satele mai izolate. Sunt oameni care in mare parte a timpului stau singuri, muncesc pe dealuri, pe munti, nu vad prea des alti oameni si abia asteapta ca cineva sa stea de vorba cu ei. La inceput, unii par putin reticenti, insa daca stii sa intri in vorba cu ei, se deschid imediat, te pun la masa, te invita sa ramai la ei o zi, doua, trei, iti dau de mancare. Abia asteapta si sunt chiar flatati ca un domn de la oras, cum ma considera ei, ii viziteaza, sta de vorba cu ei, ii intreaba de probleme, ii fotografiaza, le spune ce vrea sa faca. Si le spun tot timpul adevarul, ca incerc pe cat imi sta in putinta sa arat lumii imagini sugestive cu satele romanesti. Asa ca nu am avut probleme decat foarte, foarte rar si atunci indeosebi in satele din zonele mai dezvoltate, din zone de campie sau de pe langa sosele importante sau din jurul oraselor, unde oamenii sunt deja mult mai pervertiti si mai putin ospitalieri. Dar ei nu mai sunt atat de romani precum cei din satele izolate. Acolo inca mai intalnesti foarte multi oameni care, precum se spunea odinioara despre Romania si despre romani in special, sunt ospitalieri, calzi si buni la suflet. Pe aceia ii mai gasim inca in zonele izolate. Sa speram ca civilizatia aceasta moderna o sa patrunda mai greu, mai incet acolo, ca sa mai putem intalni oameni cu sufletul bun.
De unii oameni va apropiati intr-atat de mult incat ajungeti sa participati la ritualuri de-ale lor sau la munci zilnice, la taierea porcului, chiar si la inmormantari uneori. Se leaga astfel de prietenii in urma fiecarei expeditii, va intoarceti sa mai vedeti oamenii pe care ii fotografiati, le dati fotografiile printate sa le vada si ei?
Of, cat ar fi de povestit la subiectul asta… De 12 ani lucrez la fotografierea satului romanesc si este normal ca am descoperit foarte multi oameni buni la suflet cu care m-am imprietenit. Iar de patru, cinci ani, de cand organizez workshop-uri de fotografie, ma tot duc periodic in aceleasi zone si ii vizitez din nou. Deja sunt prieten cu multi oameni faini, pescari batrani din Delta, precum Deda Artiom, pe care eu l-am supranumit „Patriarhul Deltei“ si pe care il vad de trei ori in fiecare an; l-am dus cu barca, apoi cu masina la mormantul fratelui sau mai batran din Tulcea. Am fierari sau pastori preferati si prieteni deja din Bucovina, cum este nea Ilie cu picior de lemn din Paltinu, fierar – chiar in situatia respectiva un fierar si un om extrem de harnic si muncitor –, sau precum batranul pastor Vasile Alboi din Campulung, care, la 78 de ani, inca sta toata vara sus, la aproape 2.000 de metri, cu oile sale. Mai am o gramada de alti oameni faini, in Maramures, unde am stat mult timp la familii; am stat cu ei si am taiat porci, de exemplu. In alte parti am facut horinca, tuica noastra traditionala. Apoi este fierarul meu preferat, Nicolae Humuzau, din satul Chirpar, judetul Sibiu. Chiar ieri m-am intors din zona, am stat la el, am dus multi oameni acolo. La el e un moment magic, dupa ce ne arata mestesugul lui in prelucrarea metalelor, ne invita la el acasa, in curte, unde are o zona acoperita pentru ploaie si ne face mancare la ceaun. Probabil ca acea mancare la ceaun, care e pranzul nostru dintr-o anumita zi in timpul workshop-ului din zona Sibiului, este unul dintre cele mai bune pranzuri pe care le-am luat vreodata in viata mea si asa zic si oamenii pe care ii duc acolo. Apoi vin carbunarii, precum Miklós bácsi, care din nefericire s-a petrecut dintre noi acum cativa ani, sau Akos bácsi, cel ce lucreaza de zor la producerea carbunelui de lemn, departe, ascuns printre dealurile din Podisul Hartibaciului din Transilvania, chiar in clipa in care stam noi de vorba! Deci da, sunt foarte multi batrani, dar si mai tineri la care ma intorc, le-am dus fotografii demult, le-am facut si tablouri unora dintre ei. I-am invatat pe cei care vin la workshop-uri sa faca la fel, sa revina in zona si sa le duca fotografii oamenilor pe care i-au fotografiat. Daca stiu familii mai necajite, cu copii, sa aduca fructe, bomboane; daca mai au niste haine, incaltaminte pe acasa pe care nu le mai folosesc, la fel. Si foarte multi fac lucrul asta, foarte multi imi trimit mie pachete prin posta. Am acasa, in Bucovina, un adevarat depozit, trimise de oameni de suflet, atat din tara, cat si din strainatate, lucruri pe care nu le mai folosesc si pe care eu le impart mai apoi familiilor nevoiase de care am grija. Si situatii de-astea sunt foarte multe. Acum ma bucur ca am ajuns in Iasi, pentru ca in apropiere de Iasi, atat la Uricani, cat si la Tibanesti, am doua familii de care ma ocup de trei, patru ani, cu niste copii minunati, care, fara un pic de ajutor, ar ramane acolo, izolati. Am avut grija ca ei sa faca scoala, sa ajunga la liceu si ma ocup in continuare si de ei.
Daca tot vorbim despre oameni necajiti si daca tot dam un interviu unei reviste din zona aceasta, de ce sa nu si nominalizam locurile respective, pentru ca poate se vor gasi oameni de suflet care ma vor contacta pe mine sau vor merge direct acolo. In Uricani, de exemplu, foarte aproape de Iasi, la 2-3 km departare inspre Vest, e o familie cu cinci copii pe care o ajut de vreo patru ani. Tocmai s-a nascut al cincilea copil, iar fata cea mare, Felicia, are acum 15 ani si probabil ca si datorita ajutorului meu, atat material uneori, cat si sufletesc, este acum in Iasi, la Liceul Economic, ceea ce ma bucura foarte tare. Asta e una dintre familiile de care ma ocup. Cealalta se afla in satul Tungujei, comuna Tibanesti. I-am descoperit pe cand umblam din sat in sat, in cautare de peisaje frumoase, de oameni faini. I-am vazut pe copii jucandu-se prin praf, prin balti, prin raulete, pescuind, facand baie, si asa am descoperit niste copii minunati. Am mers la ei acasa, am luat legatura cu familiile si nu am putut sa nu continui sa-i caut si sa-i ajut, pentru ca sunt foarte isteti, capabili, dar repet, fara ajutor ar fi ramas acolo, ar fi continuat sa faca acelasi lucru precum parintii lor, sa munceasca cu ziua prin sat sau sa mearga la oi sau mai stiu eu unde, pentru ca satul acela e destul de izolat. Asa ca acum ma ocup de o fetita din satul Tungujei, are 11 ani, se numeste Amalia. Oricum, foarte multa lume o cunoaste datorita postarilor mele pe Internet, unii deja au si ajutat-o. A ajuns vestea despre Amalia in toata tara precum si in diaspora, in multe tari in care stau romani si au trimis ajutoare. Acestea sunt cazurile din judetul Iasi, dar sunt multe astfel de cazuri in tara, pe care le-am descoperit si oameni de care ma ocup. Deci se poate! Dupa ce am fost eu pe acolo si am pus fotografii, atat aici in Iasi, cat si in alte zone ale tarii, multi oameni au luat legatura direct cu familiile respective si le viziteaza din cand in cand, le ajuta, au strans fonduri. Intr-o situatie din judetul Alba, la Gabud, chiar s-au strans vreo sase, sapte oameni, au facut un cont, au adunat bani si au reusit sa construiasca o casuta din lemn unei familii formate dintr-un barbat, Romeo, si cei doi copii ai lui, de doi si de patru ani. Locuia singur cu ei, mama ii parasise. Acum un an s-a intamplat acest lucru si am fost profund si placut impresionat cand am vazut ca niste oameni din zona Transilvaniei au pus mana de la mana si pana la urma mi-au trimis fotografii cu casuta din lemn pe care le-au facut-o. Le-au tras chiar si curent. E impresionant si extrem de miscator ca astfel de lucruri se intampla. Este insa foarte trist ca o mare parte a populatiei tarii traieste in niste conditii mizerabile, incredibile. Dar uite ca pana la urma se mai pot face si lucruri bune.
Daca maine, ipotetic, n-ar mai fi satul romanesc, incotro v-ati indrepta atentia?
Eu sper ca sate vor mai fi in tara asta, mai ales cele izolate vor rezista zeci de ani de-acum incolo. Ipotetic, m-am gandit la asta si nu stiu ce sa spun in clipa asta, pentru ca lucrurile s-au mai schimbat de cand a aparut Mara, de cand am familie si am o fetita. Nu mai pot fi atat de egoist si nu pot face ce vreau eu, pentru ca familia e pe primul plan, iar fiica mea are nevoie de educatie, rolul meu fiind foarte important. Iar despre Alina, sotia mea, pe care am descoperit-o aici, in Bucovina, ce sa zic… e alaturi de mine in tot ce fac, si nu-i este usor!
Probabil ca voi fi mai legat de tara asta un timp, Mara e acum la gradinita, a doua zi abia, la Iasi. Apoi ea va urma scoala, liceul, facultatea. Ipotetic vorbind, visul meu este sa hoinaresc in zone nealterate, arhaice, in care se intampla lucruri frumoase, cu oameni buni, calzi si ospitalieri. Unul din visele mele era sa ajung in Siberia, Asia Centrala, probabil ca voi ajunge si pe acolo, si nu doar ipotetic. Deocamdata astept sa creasca Mara, sa prinda putin puteri, sa isi desavarseasca si educatia, iar incet, incet, in timpul acestei perioade, vom merge prin satele romanesti si, de ce nu, poate prin alte tari mai putin dezvoltate, ca sa invete despre anumite virtuti ancestrale si curate ale umanitatii.
Va intereseaza si zona de peste Prut, Moldova si satele de acolo?
Chiar foarte mult. Nu vreau sa intru in controverse si speculatii politice, eu personal consider Moldova de peste Prut parte a Romaniei, pentru ca e locuita majoritar de romani pe care au incercat sa-i rusifice. Intamplator sunt si profesor de istorie, asa ca vorbesc in cunostinta de cauza; a fost adusa acolo, colonizata, o populatie rusofila in timpul Imperiului Tarist si al Rusiei comuniste. Dar totusi e o parte a Romaniei si sunt foarte interesat sa ajung si acolo, am avut invitatii si inca mai am. Voi lua legatura cu prieteni fotografi pe care mi i-am facut pe internet si alti oameni de acolo si, fiind acum la Iasi pentru o perioada, chiar o sa merg in Republica Moldova, sa hoinaresc prin satele de acolo, despre care am auzit ca sunt cel putin la fel de frumoase precum cele din tara mama, de aici.
Galerie foto
.jpg)
