Mai stiam insa despre el ca e fiul unor emigranti rusi, proveniti din casatoria reprezentantilor a doua familii de nobili, care au luat calea exilului. „Asta-i viata!“, parea sa accepte canadianul de origine rusa. Totusi, acest om, care a urcat, ca istoric, pe cararile sangelui raspandite prin emigratie, cu traditii si amintiri luate in exil de cei care si-au parasit tara, ajunge la un moment dat in situatia in care se intalneste si cu istoria familiei sale. Si atunci ce poate face? Istoria mare nu se impiedica in povesti de familie, daca nu e vorba de familii care au dat tari, regi sau presedinti. Asa ca Ignatieff a ales sa scrie istoria familiei sale nu ca pe un capitol din istoria Rusiei, desi ar fi avut motive, ci ca pe o poveste personala care porneste de la cateva fotografii de familie.
Chiar daca e o conventie care a fost abuzata inca din tineretea ei, agresata si dupa ce a atins o varsta venerabila si violata dupa ce a ajuns in cartea recordurilor, pretextul fotografiilor de familie e si azi un carlig functional in literatura. La inceput a fost o gaselnita la zi, cu ajutorul careia prozatorul rezolva eterna poveste a verosimilitatii, cu mai mult succes decat cu povestea manuscrisului gasit, in care originalitatea ajunsese sa depinda la un moment dat de recipientul in care era descoperit manuscrisul – sticle esuate pe malul marii, sertare secrete din birouri, dulapuri si un scris cumparat din talcioc, biblioteca familiei, un compartiment de tren, seiful de familie ori cutia cu valori mostenita de un urmas aflat in criza financiara. Treptat insa, albumul cu poze de familie a trecut de la conditia modesta de pretext, la cea de misterios personaj colectiv. Ce se intampla insa cu albumele familiilor care fug din tara lor, cum s-a intamplat cu aristocratii rusi care au ales exilul, imediat dupa revolutia din 1917 si in timpul razboiului civil care a urmat? Cele mai multe au ramas in palatele si casele abandonate de proprietarii lor, care nu si-au mai putut lua in strainatate decat cateva bijuterii si acte de proprietate, in speranta ca va veni un moment in care-si vor recapata bunurile imobile abandonate. Exilul rusesc a umplut capitalele tarilor occidentale de conti, printi, generali si de persoane din anturajul tarului. Cum pe atunci Romania era mai aproape de Occident decat de Moscova, au aparut si la Bucuresti conti scapatati, printi adevarati sau impostori, burghezi cu indeletniciri liberale si mujici care isi inchipuiau ca tarul traia si avea sa se intoarca.
Cele cateva poze de familie luate de Ignatievi in exil nu par sa-i fi folosit prea mult istoricului. L-a ajutat in schimb reportofonul, cu care a inregistrat sute de ore de convorbiri cu exilatii familiei sale. Cand a constatat ca rubedeniile se certau pe detalii si ca fiecare tinea mortis la varianta sa de trecut, pe Ignatieff l-a vizitat ideea de a scrie o carte de fictiune despre ei. A renuntat la ea si din scrupule fata de amintirile alor sai, dar si din motivul mai simplu ca nu-i simtea pe Ignatievi drept personaje de roman. In perioada in care istoricul-romancier isi facea documentarea pentru aceasta cronica de familie, URSS nu ajunsese la glasnost si perestroika. In schimb, inca de pe vremea lui Hrusciov incepuse poleirea trecutului imobiliar al Maicii Rusia, atat cat mai ramasese din el, dupa frenezia incendierilor si demolarilor din timpul lui Lenin si al lui Stalin.
Ghizii care i-au insotit pe el si pe tatal sau erau fermecati de rusa demodata, dar plina de fermec pe care o vorbea tatal sau, ca reprezentat oficial al Canadei, care insa, in particular, voia sa vada si casele familiei, unele disparute, altele transformate in scoli sau in oficii de stare civila unde, in afara de casatorii, se faceau ultimele retusuri ale rochiilor mireselor si era o perpetua agitatie a pregatirilor specifice nuntilor sovietice. Totusi, istoricul admite ca pe atunci era mai usor de gasit marturii din trecutul tarist in Rusia sovietica decat in Occident, unde emigratia continua sa se certe, din felurite motive politice, ca si cum lumea ar fi ramas incremenita in 1917, inainte de revolutie.
Din intamplare sau mai curand dinadins, cartea lui Ignatieff da seama despre Rusia de dupa Razboi si Pace. Unul dintre ofiterii din familie a intrat in Paris in 1915, de unde camarazii sai de arme s-au intors in tara cu idei revolutionare. Decembristii revoltati vor fi invinsi mai tarziu de stramosul istoricului canadian. Un alt membru al familiei ajunge conte dupa o expeditie epuizanta in China, de unde aduce Rusiei un tratat care o va face stapana a unui urias teritoriu chinezesc, drept multumire ca a facut pe negociatorul intre puterile occidentale venite sa ocupe China si imparatul speriat ca Orasul Interzis va fi asediat. In stufosul arbore genealogic al lui Ignatieff se afla si un ambasador in Imperiul Otoman, din perioada razboiului ruso-turc, de pe urma caruia Romania va deveni tara de sine statatoare, va aparea Bulgaria, iar Basarabia va fi rechizitionata de rusi. Ambasadorul tarului, in timpul unei negocieri cu reprezentantul Angliei, nu ezita sa schimbe pe neobservate granitele pe harta astfel incat Maicuta Rusia sa obtina un bonus teritorial. Cand englezul remarca modificarile hotesti pe harta ale rusului, inaintasul lui Ignatieff il elogiaza netulburat, ca nu-i scapa nimic.
In lumea diplomatica, ambasadorul tarului are reputatia de panglicar simpatic, dar si de spion cu o retea de mii de informatori din tarile aflate sub control otoman. Cand insa ambasadorul ii cere tarului sa cucereasca si Istanbulul, daca tot are drum liber pana acolo, pica in dizgratie si e trimis la mosie, fiindca oamenii din jurul tarului se tem ca asta ar putea starni un razboi cu Anglia, dar vor si sa scape de un concurent incomod. Ignatieff se abtine sa se joace de-a cum ar fi fost istoria daca rubedenia lui ar fi avut castig de cauza si nici nu-l penalizeaza pe ambasador pentru ticalosiile lui diplomatice. Asta explica de ce istoricul din el a anuntat in primele pagini ale cartii ca se retrage din scrierea ei si ca singurul responsabil pentru aceasta cronica de familie e canadianul cu acelasi nume, cu radacini rusesti, care ia locul ignatievilor memorialisti, fara sansa de a fi publicati in Occident.
Cumplita ironie a acestei carti si a istoriei insesi e ca e scrisa de un Ignatiev care nu stie nici o boaba de ruseste, dar care va fi premiat si tradus pentru Albumul rusesc, in timp ce contii si ministrii din familia lui de exilati, a caror ultima avere a fost amintirea trecutului, au ramas niste ilustri necunoscuti.
Michael Ignatieff, Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice, traducere de Ioana Aneci, colectia „Eseuri si confesiuni“, Editura Polirom 2014