Meciul de fotbal propriu-zis, desi nu mai conteaza cine stie ce in infocata confruntare dintre imputiti si puturosi, ilustreaza foarte bine aceasta fratietate (care aduce, pe undeva, cu cea dintre sarbi si croati). Sunt de parere ca fotbalul poate fi folosit ca un indicator al nivelului de bunastare si civilizatie dintr-o societate – in primul rand datorita caracterului lui de masa, care atrage si implica o majoritate a populatiei unei tari, iar in al doilea rand fiindca a ramas „un sport de barbati“ intr-o lume dominata in esenta de barbati. Pentru ilustrarea acestei conexiuni – care mi se pare evidenta – s-ar putea crea si o ecuatie nu foarte complexa, care sa combine interesul unei natiuni pentru fotbal cu raportul dintre acel interes si performantele natiunii in sportul numit, nu degeaba, „rege“.
Exista state europene unde fotbalul pare sa nu aiba cine stie ce relevanta si unde o conexiune cu starea societatii e greu de justificat. In tari precum Luxemburgul, Principatul de Monaco, China populara, Canada, Japonia, Australia, chiar Statele Unite fotbalul (european) nu pare sa conteze prea mult. Pe de alta parte, exista tari unde fotbalul domina pasiunile sportive ale populatiei si unde orice meci al echipei nationale e un eveniment. Unele dintre ele sunt de decenii bune mari puteri fotbalistice – asa ca Germania, Franta, Italia, Spania, Anglia, Olanda –, multe sunt societati stabile, relativ prospere (sau foarte prospere) si, in ciuda unor hopuri, au fost intotdeauna adversari de temut. De aici se selecteaza de obicei campioanele mondiale. Mai sunt si natiunile stabile si prospere, dar cu o pasiune moderata pentru fotbal si rezultate pe masura: Suedia, Norvegia, Austria din ultimele decenii… Ar mai putea fi pomenita si exceptia Brazilia, dar ultimul campionat mondial ne permite sa lasam discutia asta in suspans.
Apoi exista natiuni care, in ciuda patimii pentru fotbal, sunt in general mediocre. Prind din doua in trei decenii cate un set de jucatori de exceptie si cateva rezultate de care suporterii isi amintesc apoi cu nostalgie – asa ca Bulgaria, Serbia (Iugoslavia), Grecia, Coreea de Sud sau de Nord, Chile, Camerun. Si in categoria asta intra si Ungaria, si Romania. De la ultimele momente de glorie mondiala ale nationalei Romaniei au trecut vreo doua decenii, iar Ungaria sta si mai prost, caci declinul ei a inceput din anii 1970. Intr-o ierarhizare aproximativa, la ora actuala atat Romania, cat si Ungaria sunt echipe de mana a treia, care n-ar avea mari sanse impotriva marilor puteri ale fotbalului european si, in mod normal, nici impotriva unor echipe de talia a doua, precum Suedia, Norvegia, Elvetia, chiar Portugalia. Ne luptam intre noi aici, in liga balcanica, intre tarile astea sarace, dezorganizate si corupte, in care lipsa de performanta – in fotbal – si de prestigiu – la nivel european – atata nationalismele, arma frustratilor.
Ungaria si Romania seamana foarte bine nu numai la fotbal. Si nu numai prin istoria recenta. Cand nimic nu mai merge, cand impostura ia locul valorii, cand selectia obiectiva dispare si interesele de clan primeaza, cand cetateanul nu mai are incredere in stat, in liderii alesi, in lege si in societate, totul se destrama. Si atunci ultima ramasita de coeziune sociala e nationalismul in varianta cea mai primitiva si mai accesibila: nationalismul reactiv. Dusmanii ne poarta pica. Din punctul asta de vedere, romanii au la fel de multa nevoie de unguri ca si ungurii de romani: suntem – fiecare pentru celalalt – dusmanul la indemana. Bozgorul imputit si valahul puturos care te pot face sa uiti de mizeria si putoarea de la tine de-acasa. Meciul de fotbal nu mai e un meci de fotbal: e o confruntare cu el, cu dusmanul. Ce mai conteaza scorul (altfel unul echitabil: 1-1, submediocru la submediocru)? Importanta e bataia din tribune. Deocamdata e tot ce ne-a mai ramas. Caci atunci cand o fi sa jucam cu Germania sau Italia, cam stim cu totii care va fi rezultatul – daca nu face vreo minune Sfantul Stefan. Al nostru sau al lor.