Ca i-a lipsit Clujului o echipa de PR profesionista, care sa-l faca mai vizibil, e alta discutie. Invitat acolo, m-am intors, din pacate, gripat, tusind amarnic, de parca mierea luminii clujene s-a transformat in scrum la trecerea prin defileul Oltului, bantuit de nori si ploaie rece. Revenirea pe pamantul caragialesc al Munteniei a devenit un soi de film horror („vad enorm si simt monstruos“), cu frig in oase si derapaje stomacale (nu-l numesc pe cel atins, dar nu-s eu!), pe fondul tristetii celebrului vers de (fost) manual de romana: „Mai lung imi pare drumul acum, la-ntors acasa…“.
Acasa ajuns, gripa m-a luat in brate si m-a strans la pieptul ei duios, ca o caracatita indragostita, ca o vampiroaie (vampirita sigur nu e!) obsedata, ca o fantoma in delir orgasmic. Pastile, ceaiuri, potiuni, prafuri, frectii, bai fierbinti, bai reci, ablatiuni, inhalatii, injectii, transfuzii, vitamine, peniciline, morfine, drajeuri, dropsuri, impachetari, despachetari, cataplasme, bandaje, oblojeli, vrajeli – nimic n-a indepartat paharul acesta de la mine, vorba poetului Marian Draghici, aflat intr-o dispozitie mistica. Ma perpeleam pe toate partile, prin toate fotoliile, inghebosat de frig mai mult decat erau Aurel Dumitrascu si Adrian Alui Gheorghe pe vremea cand isi trimiteau scrisorile recent stranse in volum. Si azi, cand incerc sa scriu acest articol, ma sufoc profesional, as spune, cu fosa nazala in plina efervescenta, cum era Piata Unirii la ora cand s-au dat premiile festivalului. Ma intreb daca asta n-o fi pedeapsa pentru ca, punker nevindecat, am indraznit sa-mi lansez tocmai acolo, la Cluj, in prezenta catorva scriitoare de buna calitate, precum Irina Petras, Doina Cetea, Gabriela Adamesteanu sau Elena Abrudan, romanul Poetica femeilor voluminoase, cu recomandarea ca, fiind o carte scrisa cu sange, sudoare si lupta, care contine scene de sex, violenta si cuvinte murdare, nu invit pe nimeni sa o citeasca, sa o cumpere ori sa o lase pe mana copiilor! Virulenta atacului gripei asupra mea depaseste pe-a detractorilor FestLit-ului. Neindoielnic, orice „salon al refuzatilor“ isi are, nu-i asa, refuzatii sai!
Pus in situatia de-a bajbai dupa un subiect pentru rubrica de fata, incapabil sa traiesc atmosfera unui disc la temperatura propice decantarii textuale, am ales din teancul de titluri ce-mi sta la indemana blu-ray-ul pe care l-am asteptat toata vara: Rob Zombie – The Zombie Horror Picture Show (2014, Universal). E primul concert „oficial“ regizat pentru suport digital de insusi Robert Cummings a.k.a. Rob Zombie. Omul nu-si dezminte preferintele si reputatia. Intregul spectacol este o inscenare perfecta, o colectie de motive recurente in filmele de groaza, folosite fie ca proiectii pe ecrane gigantice, fie ca papusi, manechine sau mecanisme „infernale“ destinate violentarii perceptiei spectatorilor. Care spectatori nu pregeta sa-si insuseasca elemente decorative din recuzita lui Rob Zombie, de la tatuaje intepate sangeros pe brate, picioare, piept, spate, stomac, fese, la machiajul aplicat gros pe figuri neaparat „diabolice“. Totul e, asadar, un spectacol sui-generis, in care nu stii cine e spectatorul si cine creatorul, artistul insusi incurajandu-si fanii sa fie originali si premiindu-i zilnic pe site-urile sale de „orori“.
Fara sa-mi dau seama cum, uitandu-ma la imaginea filmata in HD, insa tratata pe alocuri cu efecte post-procesare din categoria celor ce socheaza simtul critic, m-am lasat antrenat de energia colosala a muzicii rock facute numai cu trei instrumente si-o voce, si uitand prescriptiile medicale, am desfacut sticloanta primita in dar de la Traian Stef…
Vindecarea este, de-acum, o chestiune de timp!