Asta ma intreb acum, post factum, pentru ca am fost absorbita de lumea creata de imaginea lui Vivi Dragan Vasile, scenografia lui Cristian Niculescu si costumele Svetlanei Mihailescu, aproape ignorand povestea. Cumva, intreg filmul, cadru cu cadru si cu tot cu actori in ele, functioneaza ca un muzeu vivant al comunismului, lucru pe care si-l asuma cu riscul de a deveni incarcat cu prea multe detalii semnificative. Atelierele de remaiat ciorapi; masina de scris pentru care trebuie acte de la Militie; zaharul care se tine in cutii de ness Amigo; portretul lui Tovarasu’ care lasa loc alb cand e dat jos de pe perete; puloverele tricotate; biblioteca matematicianului securist, plina cu carti cartonate, si cea a matematicianului ramas in Franta, cu carti din colectia BPT; centrele de valorificare sticle si borcane unde se resping sticlele murdare de ulei; aparatul de diapozitive sprijinit pe o carte de Jules Verne s.a.m.d.
Pe urma sunt replicile care vin uneori livrate cu un fel de cartonas invizibil pe care scrie „Strict autentic!“: „Coada, batai, scandal, dar pana la urma am reusit sa iau. Am stat la doua cozi – una la parizer, ailalta la bacanie. Am prins si lapte, si oua. Am vazut si banane, dar n-am mai prins. N-am mai prins, dar am vazut“; „Banane in octombrie. Ne rasfata astia“; „Filajul si tehnica operativa sunt sfinte“; „Chiar daca ramane cineva blocat in lift, bate in usa si se aude“. Pentru cine a trait in comunism nu suna deranjant chiar daca vede filmul doar ca pe un „caiet de amintiri“, dar, daca filmul ar fi fost facut in culori, farmecul i s-ar fi risipit ca portretele eroilor de pe afis care dau impresia ca se descompun daca sufli. Imaginea in alb-negru, care i-a fost sugerata regizorului de producatorul Velvet Moraru (cea care a produs si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu), e pentru spectatorul care a trait comunismul un fel de madlena.
„Practic“, Vivi Dragan Vasile (revenit pentru prima oara, de la Morometii incoace, la pelicula ORWO alb-negru) ne trece printr-o gaura de vierme intr-o realitate paralela unde trecutul ar putea fi inca viu. Chestie vizibila in cadrul in care Sorin Leoveanu e filmat din spate in statia de autobuz si cand ai efectiv senzatia ca e despartit printr-un ecran de sticla de lumea peste care ploua. Mai sunt si alte cadre extraordinare, nostalgice si asa, mai metatextuale, care ar putea fi usor luate drept imagini de epoca: plonjeul cu Daciile care stau la coada la Peco si care, la un semnal, sunt impinse din volan de soferi; securistii care intra noaptea in facultatea unde preda Sorin si ale caror siluete se decupeaza fantomatic din penumbra coridorului; strada gri, udata de ploaie si filmata tot in plonjeu, aparatul urmarind masina cu care Elena si Sorin se intorc de la matematicianul securist. Cu aceste imagini raman eu din film, dar si cu interioarele geometrice si cu o mare risipa de spatiu din locurile publice (scenografia filmului e o „geografie“ noua in cinemaul romanesc recent), dar, last but not least, si cu amprenta pe care eroii o lasa in film si care ii face sa semene cu niste fosile de amonite pietrificate. In schimb, povestea nu mi s-a parut extraordinara. Daca intr-adevar intentia autorului a fost doar aceea de a demonstra, cum spune Elena (Ofelia Popii), ca „fiecare om nu-si vede decat propriul lui interes“, demonstratia e sumara si alegerea Elenei prea putin justificata de bioritmul povestii. Nu cred ca aici e miza filmului, ci in felul in care topeste aceste existente marunte si gri in cenusiul general, descoperind nu doar culoarea, ci si gustul acelor vremuri.
QED e mai bun decat Cealalta Irina, debutul in lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, in primul rand pentru ca are stil. Fata de ce s-a mai facut pana acum la noi in materie de filme despre comunism (si inca nu s-au facut suficiente cat sa purgam comunismul din noi), el vine cu un subiect aparte – conditia intelectualului silit ori sa faca pactul cu diavolul, ori sa incerce sa evadeze –, subiect pe care il trateaza intr-o maniera stilizata si discreta. Muzica reusita a lui Pedro Negrescu se aude doar in copertele filmului, iar faptul ca nu exista muzica diegetica se adauga linistii filmului si il face si mai mult sa semene cu un vis despre trecut decat cu o denuntare a unui sistem sau al celor care l-au sustinut. Poate asta vine din distantarea in timp, dar e cert ca si eseul lui Andrei Ujica ne-a resetat modul de a ne raporta la comunism, si nu doar d.p.d.v. cinematografic.
Sa nu se creada ca actorii n-ar fi buni
Ofelia Popii si Sorin Leoveanu erau de departe cele mai bune alegeri, Florin Piersic Jr. face un foarte bun contre emploi (e un actor de cinema innascut), dar jocul tuturor e atat de discret de parca regizorul i-ar fi sacrificat ca sa-i topeasca in peisaj. Si mai sunt cei din planul secund care reusesc un personaj in doua minute (Dan Tudor, Alina Berzunteanu). Sigur, si Tora Vasilescu, si Virgil Ogasanu sau Dorian Boguta…, dar cand scrii o cronica, faci tot un act de rememorare. Tot mai detasata de filmul vazut acum cateva zile, am senzatia ca eroii se topesc tot mai mult in peisajul filmului, ca se risipesc ca niste fantome, exact ca in afis.
Deci ce era de demonstrat intr-un film care nu e thriller si nu are vreo ecuatie filosofica? Fiecare spectator are raspunsul lui.